“Adesea, culmea dreptatii este culmea rautatii” (Proverb latin)

In dorul pentru dreptate, oamenii tanjesc dupa o “lume mai buna”. De la necunoscutul de pe strada pana la prietenul de maxima incredere, omul reclama drepturi, in numele unor norme elaborate de foruri europene, intr-un context in care Dumnezeu are tot mai putin loc: Occidentul. Totusi, lumea mai buna nu se construieste pe dreptate, ci pe iubire.

In felul in care a fost formulat, articolul 18 al Declaratiei Drepturilor Omului face referire, in primul rand, la relatia dintre o fiinta trancedenta si fiinta umana. Cum, pentru noi, aceasta fiinta transcendenta este Dumnezeu personal, aplicarea Drepturilor Omului ca norma in relatiile inter-umane nu poate face abstractie de El. Vointa Sa a fost exprimata spre lume prin Sfanta Scriptura, care insumeaza esenta revelatiei. Cum reglementeaza Dumnezeu relatia Sa cu omul se vede din cartea Facerea, capitolul II, versetul 16, unde Acesta porunceste omului: “Din toti pomii din rai poti sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit!”. Omului ii este oferit totul, dar este avertizat asupra unui singur lucru: sa nu savarseasca ceva ce s-ar putea intoarce impotriva lui. Nu mancatul in sine a reprezentat interdictia reala, ci consecinta acesteia in cazul dat. In plus, omului ii este lasata posibilitatea sa aleaga intre a incalca sau nu o regula, asumandu-si, desigur, consecintele: “vei muri negresit!” adica “te vei rupe de sursa vietii!”. Era vorba aici nu de o moarte fizica, ci o moarte de tip relational. Are dreptul dar nu e bine… asa cum un copil are dreptul sa se atinga de foc, dar nu este bine pentru el.
Acest eveniment releva faptul ca, din perspectiva crestina, putem afirma ca exista intotdeauna alternativa pentru actiunile noastre, pentru a da dreptul de a alege si a arata ca acest drept implica responsabilitate. Omului i-a fost dat acest drept in virtutea demnitatii sale de a fi fost creat “dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu” (Facerea 1,26), ceea ce ii confera un rol special in creatie: acela de a umple pamantul si de a-l stapani, luand intotdeauna deciziile cele mai bune, in mod responsabil. Omul a fost de la inceput “pecetea desavarsirii, deplinatatea intelepciunii si cununa frumusetii” (Iezechiel XXVIII, 12) si i-a fost dat dreptul de a proteja creatia, dar si dreptul dar si libertatea de a o manipula si distruge. In ultima instanta, de alegerea sa tine calitatea relatiilor cu Dumnezeu, cu semenii si cu creatia.

Sfanta Scriptura face o distinctie clara intre regula lui Dumnezeu si regula omului, cea din urma neputand fi independenta de cea dintai. De aceea Dumnezeu sanctioneaza pe om ori de cate ori el impune regula ca si cum Dumnezeu nu ar exista. In astfel de situatii omul tinde sa ia locul lui Dumnezeu. Oferim doua exemple despre modul in care se poate sau nu sa respectam libertatea persoanei. Sfantul Evanghelist Marcu vorbeste despre un om posedat de un duh necurat (V,2-13). Duhul intrase in om in mod abuziv facandu-l sa traiasca “prin morminte si in munti, strigand si taindu-se cu pietre”, nemaiavand, asadar, nici o libertate, pentru ca era controlat de respectivul duh. Cand Mantuitorul Hristos a poruncit duhului sa iasa din el, acesta si-a revendicat libertatea: “Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preainalt? A venit inainte de vreme sa nu ma chinuiesti!” Iisus nu a replicat duhului cu o intrebare similara, “dar tu de ce chinuiesti acest om?”, ci i-a ordonat pur si simplu sa iasa din om, vindecandu-l. Atitudinea ferma in cazul libertatii, Hristos o recomanda si oamenilor: “Ci toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi faceti lor, ca aceasta este Legea si profetii” (Matei VII,12). Al doilea exemplu este luat din Evanghelia dupa Ioan, capitolul II, in care se relateaza ca Mantuitorul a intrat in templu si a gasit pe cei care “vindeau boi si oi si porumbei si pe schimbatorii de bani. Si, facandu-si un bici de streanguri, i-a scos afara din templu, si oile si boii, si schimbatorilor le-a varsat banii si le-a rasturnat mesele. Si celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luati acestea de aici. Nu faceti casa Tatalui Meu casa de negustorie.” (II, 14-16). Intrebarea este: putem fi de acord cu aceasta atitudine? Cele doua exemple arata limpede ca regula lui Dumnezeu este mai presus de regula omului; paradoxal insa, respectand-o pe prima, cea de-a doua nu se mai impune ca necesara.

Trebuie sa credem ca Biblia este un cod de legi care trebuie stiut pe dinafara? Nicidecum. Dar trebuie sa ne amintim mereu ca “Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV,8) nu doar pentru unii, ci pentru toti si ca acest lucru ar trebui sa fie singurul motiv al actiunilor umane, iar atunci cand este justificata judecarea celor din jur, nu trebuie cautate versete justificative in Sfanta Scriptura, ci analizat ce este dator omul sa faca pentru oameni in virtutea acestei iubiri.

Recent, un ziarist isi punea retoric intrebarea „Suntem oare crestini?” suspectand ca inmultirea bisericilor ar inlocui o ideologie cu alta. Dreptul de a crede si a-si ridica biserici denota nevoia oamnilor de demnitate, mai cu seama in lucrurile intime, spirituale. Ei sunt toti copii ai lui Dumnezeu, chemati la dragoste reciproca, asa cum indeamna Sfantul Apostol Ioan: “Iubitilor, sa ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire.” (I Ioan IV,7-8). Dragostea ne indeamna la demnitate si respect fata de ceilalti, ne da un drept mai presus de orice legiuire. Neintelegerile dintre grupuri de indivizi sunt roadele ignorarii traditiilor unora de catre ceilalti.

Crestinii ortodocsi cred ca adevarata libertate este numai in Dumnezeu, izvorul oricarei libertati. De aceea, vorbind despre drepturi, trebuie sa le nuantam si sa le punem in raport nu numai cu semenii nostri, dar si cu Dumnezeu, cu creatia si cu noi insine. Idealul nostru crestin este sfintenia vietii, insemnand intrarea in armonie cu Dumnezeu, cu semenii si cu noi insine. Aceasta optiune conduce la respectul fata de libertatile si drepturile celui de langa noi. Importanta este si eliminarea tuturor formelor de sincretism religios, precum si a conceptului de “religie universala”, pastrand identitatea a tot ceea ce cultura si credinta aduce patrimoniului umanitatii diverse. Educatia este cea care duce la eliminarea tuturor formelor de intoleranta si a falsei prezentari a grupurilor religioase.

„Masura geniului, spunea Petre Tutea, nu este filosoful, ci sfantul”. Intr-o exprimare juridico-teologica, Dumnezeu a dat omului, prin creatie si rascumparare, dreptul la sfintenie.