pr. Dan Sandu

La cot de drum, la semafoare si in piete publice, din tara si strainatate, vezi in permanenta cersetori, pe care cei mai multi ii numesc “milogi”. Modurile de a cersi sunt variate, motivele si mai variate, iar mijloacele de a “impresiona” debordeaza de ingeniozitate. In Biserica Ortodoxa, plecand de la Sfanta Scriptura, se recomanda milostenia, darnicia, generozitatea, sau ceea ce in limbaj mai vechi se numeste “pomana”. Nu se fac niciun fel de precizari despre cum si cat trebuie facut. Un model ar fi cel al vamesului Zaheu, care a impartit “jumatate din averea sa”, iar la cei pe care i-a nedreptatit le-a “intors impatrit”. Gestul lui a fost deteminat de miloastivirea lui Hristos, de a intra in casa lui, rau famata. Intepretarea acestui mod de impartire are un dublu sens: fie a nedreptatit atat de multi incat cealalta jumatate a trebuit sa o imparta multiplicata cu 4, fie si-a mai pastrat si pentru el o parte din avere, altfel nu ar fi fost un bun chivernisitor. In primul caz pocainta ar fi determinat daruire totala, in al doilea s-a dovedit un credincios rational.

“Pomana” este de origine slava si face trimitere la “pomenire” adica la rasplata, care la Dumnezeu ia forma “aducerii aminte”. Pomeneste inseamna “adu-Ti aminte” Doamne. A da de pomana inseamna a spera ca primesti ceva in schimb de la Dumnezeu: amintirea sau chiar comuniunea cu Dumnezeu. Lui Zaheu Hristos i-a dat ca rasplata mantuirea lui si a familiei, aducerea aminte de gestul sau nobil. Deci, termenul “pomana” este foarte cuprinzator pentru ca implica ceea ce dai, ceea ce primesti, speranta in bunatatea lui Dumnezeu, milostivirea fata de cel pe care il miluiesti, responsabilitatea fata de familie, bunul nume in aceasta viata. Totul depinde de persoana care ofera: programat-intamplator, mult-putin, interesat-dezinteresat, din iubire sau din frica. Insa pomana nu identifica Ortodoxia. Ea se recomanda in mai toate religiile. A fi milostiv nu este apanajul unilateral al Ortodoxiei.

Acum se vorbeste despre asistenta sociala ca varianta potrivita de a ajuta pe cei in nevoie. Diferenta este ca asistenta sociala cuprinde o gama mult mai variata de beneficiari, este facuta de profesionisti, nu se face la intamplare, are un anumit set de reguli, poate fi practicata si de atei, are o anumita finalitate, vizeaza schimbarea starii sau chiar a statutului beneficiarului, il ajuta sa se ajute. Se spune ca pomana inseamna sa-i dai omului peste, iar asistenta sociala sa-i dai undita si sa-l inveti sa o foloseasca. In istoria Bisericii cea mai mare instituie de asistenta sociala a fost cea infiintata de Sf. Vasile cel Mare, numita “Vasiliada” adica un intreg orasel cu institutii de sprijin pentru diferite categorii sociale, totul pe baza de voluntariat.

Intr-un interviu recent, in tanar roman, stralucitor absolvent al Universitatii Harvard, spunea ca in Romania cultura voluntariatului este zero. Nu gresea foarte tare, pentru ca din perspectiva asistentei sociale, putin se face voluntar, preferandu-se volatila pomana. Este astazi asistenta sociala parte din Ortodoxie? Are ea un loc in lista de atributii a preotului paroh? Sunt crestinii ortodocsi dispusi la voluntariat si generozitate? Asa cum constat, mai este inca mult de lucrat la acest capitol. Dincolo de frumusetea predicilor, as vrea sa cred ca in fiecare parohie este o initiativa sociala, de termen lung, care implica pe credinciosi deopotriva cu preotul. Daca tot se vorbeste atat de mult despre “dezvoltare durabila”, “agricultura durabila”, “societate durabila”, “educatie durabila”, de ce nu am vorbi si despre “mila durabila”?

Viata parohiala in Ortodoxie se aseamana unei familii, in care predominanta este iubirea, care aduce responsabilitate si angajare. Nimeni nu este mai putin important si totusi nu este anarhie, in care iecare isi reclama discretionar drepturi. Se pastreaza ierarhia si autoritatea, exercitate cu discernamant si grija. Nu numai preotul ii ajuta pe credinciosii laici la mantuire. Laicii, deopotriva, il ajuta pe preot la mantuire prin rugaciune, daruire, participare, constiinta apartenentei la “familia” parohiala si prin responsabilitatea asumata. Nu este suficienta nici “aratarea cu degetul” a lucrurilor sau persoanelor neimplicate, nici indiferenta, precum nici simpla admiratie pentru ceea ce se face bine. In toate trebuie cooperare, dupa modelul treimic: Tatal condescende, Fiul concura si Duhul Sfant conlucreaza. Nimic nu se amesteca, nimic nu se confunda si nimic nu este inutil. De aici frumusetea si “umanismul” Ortodoxiei.

Redau mai jos un text care arata preocuparile Ortodoxiei de peste ocean, unde minoritatea reclama o atidudine mai misionara si o colaborare mai intensa, lucru pe care deopotriva slujitori hirotoniti si laici emigranti din mediile majoritar ortodoxe nu le inteleg in toata profunzimea lor. NB: nu este suficient sa admiram initiativa si textul, ci sa vedem unde ne aflam ca membri ai parohiei, chiar si aici, in mediul auto-suficient ortodox. Textul este public pe Internet si merita lecturat cu toata atentia.

Clericalism

There is a very damaging, false notion that the laity are detached from the clergy, and that
the clergy are significantly “different” from the laity. A superior/inferior model can arise
and if it does, or when it does, the Church suffers greatly. We lose the Lord’s mandate that
“it must not be so among you.” The alienation of laity and clergy poisons us. It is
corrosive; it must not be the case! The clergy are those ordained – by the “Axios” of the
Hierarch, brother clergy, and laity — with a particular scope of liturgical function and
responsibility. They must carry out their sacred priestly vocation in the midst of the whole
Church within a structure of accountability. In particular, the priests and deacons are
accountable to the bishop for their stewardship of the life of the parishes. However, all
members share responsibility for the Body, with uniquely different talents, abilities, and
levels of functional accountability. The priests and bishops are accountable for each
member of the Body by their ordination; they are accountable to one another and for one
another in priestly brotherhood; laity are accountable, in like manner, for their brothers and
sisters in Christ, for one another, the good-estate of their parish, their priest, their deacon,
the children, and so on. We are all accountable because our love for one another – and our
unity in Christ – demands this of us. Therefore, we made every attempt and used every
means at our disposal to communicate with everyone in our diocese – laity and clergy
equally – all things pertinent to our work. We hope that as more detailed information is
discussed in the following paragraphs, you will understand why some things were not
revealed, discussed openly, or remain confidential. It should be noted that two official
memoranda (July 15 and July 27) were addressed to all the clergy and laity of the diocese,
and sent by email to every parish priest for full dissemination to the faithful of every parish.
Any breakdown in communication at the parish level was not within our control and we
deeply regret any circumstance in which a faithful member of our diocese was left
uninformed and unengaged. We believe our actions acknowledged that every member of
the Church – the Body of Christ — is vitally important; each must have a voice, and each
must be heard. We did what was in our power and within our control to make this a reality
as we did our work. We beseech our brethren of the diocese of New York and New Jersey
to purge all vestiges of the “priest vs. laity,” “we and they” cynicism and suspicion so we
can further develop the life of the whole Church, and facilitate participation by more and
more members of the Church in the process of true conciliarity.

Responsibility

There are two related attitudes that constitute unseemly baggage from the past: temptations
that have afflicted the Church and distorted her life and, indeed, her conciliarity. Both stem
from an abrogation of responsibility. Clericalism arises, in part, from an abrogation of
responsibility by the laity in the affairs of the church, with the clergy taking over (or, in
some cases, seizing) all functions. Even the loss of the traditional ministerial role of the
diaconate and the true pastoral role of the episcopate with the concentration of all ministry,
administration, and decision-making in the priests is a form of clericalism. In like manner,
the second attitude — trusteeism — comes from a refusal of the clergy to accept their
responsibility for the non-liturgical aspects of parish life, resulting in the total appropriation
of these matters by lay leaders. Hence, the fragmentation takes hold and festers. This
results in priests being responsible for what happens “in the altar” with the parish council
assuming responsibility for everything else in the Church. One accurate way to diagnose
such examples of fragmentation in the life of a parish is “dysfunctional.” Both clericalism
and trusteeism result in a breakdown of conciliarity. The result of both is a body that limps
(at best) or is unable to stand (at worst). What we must finally acknowledge is this: the
integrity of clergy and lay responsibility in a structure of accountability is critical.
“Conciliarity” can be shown in shared responsibility with distinct levels of function and
accountability. In both of the dangerous reductions, function and authority become
identified with power. And, power with status; and status with importance; and importance
with value. There inevitably comes, by the prompting of the evil one, tremendous
resentment and mistrust by disenfranchised persons. If we are honest, we must confess that
too often, and in too many places, this has cursed us. Both the clergy and laity must
recognize and joyously embrace their areas of function and responsibility; supporting one
another in love as they fulfill their callings and vocations. The rector of a parish, or the
bishop of a diocese, has ultimate accountability for every aspect of the life of the
community under his care: liturgical, spiritual, financial, legal, and administrative. But he
cannot do it alone; he must not attempt to do it alone as (in liturgical analogy) he must also
never celebrate the Holy Eucharist in isolation from others. It must be done with true
inclusion and cooperation of the laity. To paraphrase, the image used by Saint Paul
concerning the body is very valuable: the eye is not the foot, which is not the hand; there
are parts more or less presentable, more or less private. Yet it takes all the parts working
together, doing what they are supposed to be doing. All have to be united to the Head –
Jesus Christ — the real Leader of the Church.

Parochialism

It is sad, but true, that our diocese – for various reasons and over a long period of time –
has created an environment in which parochialism often became the status quo in parishes.
There is no need to affix blame here; from the parish perspective this was a matter of
necessity. In the absence of active and engaged involvement from a hierarchical authority
and the resulting lethargy in diocesan functions, is it any wonder that individual parishes
would act primarily in their own best interests and see these interests as being the most
important work of the Church? How could they do otherwise? Why would they have
reason to think otherwise? As much as the clergy might teach and preach about “the larger
Church” of which we are all members, most of our faithful (including the lay leadership in
parish councils, choirs, teachers, etc.) do not have any tangible experience of this “larger
Church” beyond an occasional fleeting visit by a hierarch, and that (in most cases) on a
once-in-five years, once-in-ten years, or “so long ago no one remembers” timeframe. One
layperson put it this way: “Father, I don’t know how the Church is supposed to be
organized, but in my experience of 24 years it seems to be a very loosely connected
association of independent churches.” The fullness of the Church and the wonderful
relational terms we use regarding her – one, holy, catholic, apostolic, conciliar – are for the
most part, and in the actual experience of parish life, theoretical. It must be said, in fairness,
that there are a good number of parishes that have done a fine job in making connections
with sister parishes in their area, often going beyond the boundaries of the OCA. This is,
by God’s grace, a very good thing. So too, it is a blessing to see that some parishes reach
out into their local communities and offer acts of philanthropy and assistance to those in
need. These “outreaches” should continue and must be encouraged. However, the icon of
a diocese of parishes gathering around their archpastoral shepherd in mutual faith, hope,
and love – laboring together in Christ’s vineyard – must not only be our desire, it must
become our reality. If not, we teach and preach a vision of the Church that “is in vain” or,
God forbid, we simply stop preaching it altogether in the face of “reality” and sacrifice a
fundamental and foundational truth of what we have been called, ordained, and
commissioned to be — Body of Christ. Today our diocese, in the process of this
hierarchical nomination and election process, is at the crossroads of challenge and
opportunity. The easy way of decrying the past and settling for the status quo with
pessimism and cynicism must be denounced; rather, we hope that you, brethren, will recall
and renew the image of the Church in all of her fullness and seek to look toward to the days
when we shall, indeed, be a diocese of parishes united to our hierarch in a real, perceptible,
and observable manifestation of what it is to be the “larger Church”: one, holy, catholic,
apostolic … conciliar.

Conciliarity

Conciliarity does not mean democracy. Conciliarity is not about majority or plurality; it is
not about voting and referendums. Neither is conciliarity opposed to utilizing democratic
principles, voting, etc. when deemed appropriate. It is about wholeness and mutuality. Its
root concept is found in the Russian word, Sobornost. This refers to both conciliar
structure (councils) and catholicity (wholeness or integrity). It can only happen when each
part of the conciliar structure has complete integrity in its own personal life and its
communal life within the Church; when each is working in the proper order to build up the
whole. Each “responsibility” has to be functioning in “accountability” for it to participate
in the whole. Thus, the bishops must take full responsibility and be accountable to one
another and to the Metropolitan, as well as to the entire Body of laity and clergy, for the
stewardship of their diocese or area of responsibility. The Metropolitan has to accept full
responsibility to maintain the unity of the whole, the Holy Synod of Bishops locally, and in
relationship with Synods of other Orthodox Churches world-wide. The Metropolitan must
be accountable to the Holy Synod of Bishops for his stewardship of the office entrusted to
his care. Every order or function of the Church — Diocesan Councils, Metropolitan
Council, Diocesan Assemblies, and the All American Councils — must be accountable to
the structures above them, beside them, and supporting them. We should expand our
discussion of this to every area and aspect of life in the Church, and to every person be they
laity or clergy, but for the sake of brevity let it suffice to say that the extension of
conciliarity to every member of the Church is fundamental. In short, conciliarity involves
responsibility and accountability in mutual love of all and for all. To imagine that such
conciliarity is possible without inclusion, respect, dialogue and cooperation is little faith and irresponsibility.

Un credincios ortodox se simte vinovat fata de Dumnezeu atunci cand „judeca” deciziile care lovesc in demnitatea personala si care sunt transmise prin media, desi o face in intimitatea caminului propriu. O serie de masuri recente si atitudini publice ajung sa lezeze inteligenta, demnitatea si statutul social al persoanei si sa faca pe multi sa “judece”: impozitarea pensiilor, modul de departajare a alocatiilor pentru copii, minciuna ca mod de a face politica, ipocrizia alesilor in privinta sentimentelor lor religioase si multe altele. Intrebarea pe care credionciosul sincer si-o pune este: poate sistemul de guvernare din aceasta tara sa fie crestin? Altfel spus, legile, hotararile de guvern si actele normative au autoritatea de a contrazice principiile religioase ale cetatenilor?

Omul credincios, in societatea moderna, este deodata membru al Bisericii si cetatean al Statului. Conform unei logici simple, Biserica trebuie sa lucreze pentru „cresterea” lui spirituala, iar Statul pentru prosperitatea lui materiala, adica sa lucreze in “symfonie”. Ambele implica notiunea de demnitate umana care trebuie cultivata si respectata. Persoana care nu se poate manifesta religios din motive sociale sau care este redusa la o saracie impusa de sistemul corupt ori prost alcatuit resimte un atac impotriva propriei demnitati.

Separatia dintre Biserica si Stat ca doua institutii paralele creeaza, de cele mai multe ori, conflicte in interiorul fiintei umane. Persoana este cea care traieste drama modului in care este abordata si tratata ca entitate separata in cadrul celor doua institutii. Daca Statul si Biserica nu se raporteaza la acelasi sistem de valori, pe baza unei ierarhizari bine stabilite, se ajunge la conflictul interior: ce sa respecti, legea stramba sau anticrestina, ori regula morala a credintei, deprinsa din generatie in generatie? In consecinta, omul se va hotara sa se afilieze la una si sa se indeparteze de alta, daca ele nu converg. Ceea ce vreau sa spun este ca Statul nu este si nu trebuie sa fie Mamona, asa cum era oranduirea sociala romana in timpul lui Iisus. Astazi romanul trebuie sa poata fi si un bun cetatean si bun crestin. Statul nu trebuie nici sa se comporte ca Mamona (Matei 6, 24 si Luca 16,13), adica sa aplice reguli care sa-l aseze in opozitie fata de Dumnezeu, fortand pe om sa aleaga: ori-ori. Biserica, de la Constantin cel Mare incoace, a aratat ca se poate si-si, daca in fruntea Statului sunt crestini practicanti. La fiecare Liturghie (NB: Mai ales Duminica dimineata intre 10.00 si 12.00) comunitatea credinciosilor se roaga pentru conducerea tarii, mai marii oraselor si satelor, ostire, presupunand ca acestia sunt in biserica, in mijlocul celor pe care au jurat cu mana pe Biblie sa ii slujeasca, nu la sedinte de partid, la munte sau la mare. Traditia Ortodoxiei arata ca imparatul sau voievodul venea sa se roage impreuna cu arhiereul la Sfanta Liturghie. In slujba, demnitatea si valoarea fiintei umane este considerata un dar al lui Dumnezeu, egal pentru toti, indiferent de pozitie sociala, demnitate politica, rang sau avere. Omul a fost creat in mod exceptional de Dumnezeu, numai lui i s-a dat raspunderea guvernarii creatiei si numai el o poate conduce inapoi spre Dumnezeu. Orice dar al lui Dumnezeu este inalienabil. Privita din aceasta perspectiva, demnitatea umana trebuie sa constituie preocuparea ambelor institutii mentionate.

De fapt, statutul persoanei umane este dat de respectarea celor doua valori inalienabile, din care rezida toate celelalte: libertatea si demnitatea. Avand pe acestea doua, fiinta umana se poate bucura deplin de toata plaja drepturilor, isi poate asuma orice obligatie, plecand de la presupozitia ca, la randul ei, va respecta, in fiecare detaliu, drepturile celorlalti membri ai comunitatii in care traieste.

Ceea ce ar trebui sa se reconsidere in toate institutiile si in mintea romanilor este ca orice sistem trebuie sa slujeasca persoana umana. Atat timp cat organizarea sociala si serviciile institutionale, publice sau private, ignora demnitatea personala („mai veniti si maine” sau „are calitate proasta pentru ca e romanesc”) vom trai aceeasi dilema: ori bun cetatean, ori bun crestin. Ca „bun” cetatean trebuie sa te inscrii in „regulile casei” (minciuna, spaga, nesimtirea, violenta, smecheria, evaziunea, fenta) altfel nu rezisti. Ce mai ramane din crestinul cel “bun”? Fie un formalist, fie un penitent care din cand in cand isi spovedeste „pacatele” obligat sa le faca, pentru ca altfel nu se poate, fie un emigrant, spre locuri unde calitatea strazilor, job-ul pe care il castiga cinstit si guvernarea sunt facute pentru a-l sluji pe el: omul cu demnitate.

“Adesea, culmea dreptatii este culmea rautatii” (Proverb latin)

In dorul pentru dreptate, oamenii tanjesc dupa o “lume mai buna”. De la necunoscutul de pe strada pana la prietenul de maxima incredere, omul reclama drepturi, in numele unor norme elaborate de foruri europene, intr-un context in care Dumnezeu are tot mai putin loc: Occidentul. Totusi, lumea mai buna nu se construieste pe dreptate, ci pe iubire.

In felul in care a fost formulat, articolul 18 al Declaratiei Drepturilor Omului face referire, in primul rand, la relatia dintre o fiinta trancedenta si fiinta umana. Cum, pentru noi, aceasta fiinta transcendenta este Dumnezeu personal, aplicarea Drepturilor Omului ca norma in relatiile inter-umane nu poate face abstractie de El. Vointa Sa a fost exprimata spre lume prin Sfanta Scriptura, care insumeaza esenta revelatiei. Cum reglementeaza Dumnezeu relatia Sa cu omul se vede din cartea Facerea, capitolul II, versetul 16, unde Acesta porunceste omului: “Din toti pomii din rai poti sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit!”. Omului ii este oferit totul, dar este avertizat asupra unui singur lucru: sa nu savarseasca ceva ce s-ar putea intoarce impotriva lui. Nu mancatul in sine a reprezentat interdictia reala, ci consecinta acesteia in cazul dat. In plus, omului ii este lasata posibilitatea sa aleaga intre a incalca sau nu o regula, asumandu-si, desigur, consecintele: “vei muri negresit!” adica “te vei rupe de sursa vietii!”. Era vorba aici nu de o moarte fizica, ci o moarte de tip relational. Are dreptul dar nu e bine… asa cum un copil are dreptul sa se atinga de foc, dar nu este bine pentru el.
Acest eveniment releva faptul ca, din perspectiva crestina, putem afirma ca exista intotdeauna alternativa pentru actiunile noastre, pentru a da dreptul de a alege si a arata ca acest drept implica responsabilitate. Omului i-a fost dat acest drept in virtutea demnitatii sale de a fi fost creat “dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu” (Facerea 1,26), ceea ce ii confera un rol special in creatie: acela de a umple pamantul si de a-l stapani, luand intotdeauna deciziile cele mai bune, in mod responsabil. Omul a fost de la inceput “pecetea desavarsirii, deplinatatea intelepciunii si cununa frumusetii” (Iezechiel XXVIII, 12) si i-a fost dat dreptul de a proteja creatia, dar si dreptul dar si libertatea de a o manipula si distruge. In ultima instanta, de alegerea sa tine calitatea relatiilor cu Dumnezeu, cu semenii si cu creatia.

Sfanta Scriptura face o distinctie clara intre regula lui Dumnezeu si regula omului, cea din urma neputand fi independenta de cea dintai. De aceea Dumnezeu sanctioneaza pe om ori de cate ori el impune regula ca si cum Dumnezeu nu ar exista. In astfel de situatii omul tinde sa ia locul lui Dumnezeu. Oferim doua exemple despre modul in care se poate sau nu sa respectam libertatea persoanei. Sfantul Evanghelist Marcu vorbeste despre un om posedat de un duh necurat (V,2-13). Duhul intrase in om in mod abuziv facandu-l sa traiasca “prin morminte si in munti, strigand si taindu-se cu pietre”, nemaiavand, asadar, nici o libertate, pentru ca era controlat de respectivul duh. Cand Mantuitorul Hristos a poruncit duhului sa iasa din el, acesta si-a revendicat libertatea: “Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preainalt? A venit inainte de vreme sa nu ma chinuiesti!” Iisus nu a replicat duhului cu o intrebare similara, “dar tu de ce chinuiesti acest om?”, ci i-a ordonat pur si simplu sa iasa din om, vindecandu-l. Atitudinea ferma in cazul libertatii, Hristos o recomanda si oamenilor: “Ci toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi faceti lor, ca aceasta este Legea si profetii” (Matei VII,12). Al doilea exemplu este luat din Evanghelia dupa Ioan, capitolul II, in care se relateaza ca Mantuitorul a intrat in templu si a gasit pe cei care “vindeau boi si oi si porumbei si pe schimbatorii de bani. Si, facandu-si un bici de streanguri, i-a scos afara din templu, si oile si boii, si schimbatorilor le-a varsat banii si le-a rasturnat mesele. Si celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luati acestea de aici. Nu faceti casa Tatalui Meu casa de negustorie.” (II, 14-16). Intrebarea este: putem fi de acord cu aceasta atitudine? Cele doua exemple arata limpede ca regula lui Dumnezeu este mai presus de regula omului; paradoxal insa, respectand-o pe prima, cea de-a doua nu se mai impune ca necesara.

Trebuie sa credem ca Biblia este un cod de legi care trebuie stiut pe dinafara? Nicidecum. Dar trebuie sa ne amintim mereu ca “Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV,8) nu doar pentru unii, ci pentru toti si ca acest lucru ar trebui sa fie singurul motiv al actiunilor umane, iar atunci cand este justificata judecarea celor din jur, nu trebuie cautate versete justificative in Sfanta Scriptura, ci analizat ce este dator omul sa faca pentru oameni in virtutea acestei iubiri.

Recent, un ziarist isi punea retoric intrebarea „Suntem oare crestini?” suspectand ca inmultirea bisericilor ar inlocui o ideologie cu alta. Dreptul de a crede si a-si ridica biserici denota nevoia oamnilor de demnitate, mai cu seama in lucrurile intime, spirituale. Ei sunt toti copii ai lui Dumnezeu, chemati la dragoste reciproca, asa cum indeamna Sfantul Apostol Ioan: “Iubitilor, sa ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire.” (I Ioan IV,7-8). Dragostea ne indeamna la demnitate si respect fata de ceilalti, ne da un drept mai presus de orice legiuire. Neintelegerile dintre grupuri de indivizi sunt roadele ignorarii traditiilor unora de catre ceilalti.

Crestinii ortodocsi cred ca adevarata libertate este numai in Dumnezeu, izvorul oricarei libertati. De aceea, vorbind despre drepturi, trebuie sa le nuantam si sa le punem in raport nu numai cu semenii nostri, dar si cu Dumnezeu, cu creatia si cu noi insine. Idealul nostru crestin este sfintenia vietii, insemnand intrarea in armonie cu Dumnezeu, cu semenii si cu noi insine. Aceasta optiune conduce la respectul fata de libertatile si drepturile celui de langa noi. Importanta este si eliminarea tuturor formelor de sincretism religios, precum si a conceptului de “religie universala”, pastrand identitatea a tot ceea ce cultura si credinta aduce patrimoniului umanitatii diverse. Educatia este cea care duce la eliminarea tuturor formelor de intoleranta si a falsei prezentari a grupurilor religioase.

„Masura geniului, spunea Petre Tutea, nu este filosoful, ci sfantul”. Intr-o exprimare juridico-teologica, Dumnezeu a dat omului, prin creatie si rascumparare, dreptul la sfintenie.

For a servant of Christ in His Church, speaking about the God’s care for people is a most natural thing and indeed Providence has always featured prominently in the teachings on the Christian faith. The visit of two pastors of the Danish Lutheran Church, in 1998, was an opportunity afforded by Providence for an encounter between two ecclesial traditions and cultures, markedly different yet with much in common that needed to be shared: pastoral issues, experience exchange, challenges to the Churches in Europe, training of future Church ministers, and openness and dialogue for the benefit of the faithful and the fulfilment of the calling to unity for which Christ prayed to the heavenly Father.

It was indeed a gift of Providence that Martin Boje Kristensen and Karin Vestergaard visited parish communities, schools and projects of the Metropolitanate of Moldavia and Bucovina, Romania to explore avenues for cooperation and mutual growth. Exchange programmes have continued ever since, enabling partnerships between communities in the two Churches, Lutheran and Orthodox. Activities have included visits of Romanian priests to Danish parishes, talks and lectures on spiritual life and pastoral practices, pilgrimages by Danish faithful in Romania, pastoral courses, sacred music concert tours and, in 2006, a high-level visit by Bishop Karsten Nyssen who headed a delegation of pastors, on the invitation of H.E. Metropolitan Daniel, now the Patriarch of the Romanian Orthodox Church. Thanks to the commitment and efforts of the Inter-Church Committee in Denmark led by Pastor Paul Erik Knudsen, every year Romanian students have been offered traineeships in social assistance at Diakon Highschool in Aarhus.

From the Romanian perspective, the experience and benefits of this exchange have been immeasurable. Perhaps one of the chief aspects of this cooperation refers to the deeper engagement of the laity in the Church at this end, for they are the Church indeed. Whereas often in the Orthodox milieus the Church is viewed as a ritualistic and traditional institution, the Danish experience has shown that she is called to be in the midst of society, among the people of God, through programmes and actions that help to cultivate virtues such as peace, cohesion, understanding, dialogue, education, hospitality, and healing, without losing any of its liturgical, dogmatic or canonical heritage. Here is the statement of one of the Romanian priests attending the programme: “I have often wondered: Why are Lutheran ministers interested in the pastoral activity in the Orthodox world? I found the answer immediately after coming into close contact with their pastoral-missionary and especially philanthropic activities. I realise that we, Orthodox priests, have a receptive audience, our voice is respected and the faithful have steadfast faith in God, although the priests are expected do more for the faithful … I have learnt from our Danish partners how we can develop activities for and with the faithful. We still have a lot to learn about how the Church must be engaged in social life. I have understood and become aware of the need to expand my English vocabulary with theological terms, to develop my knowledge and communication tools and now I appreciate the importance for any Romanian priest of speaking an international language.”

We have noticed and admired the Danish pastors’ knowledge of the Orthodox milieu, their interest in the theology of the icon, in developing the religious education system and in the effective and coherent engagement of the Church in social issues placing the human person at the forefront of their concerns.

The cooperation thus far, which we hope will expand on the long term, provides an opportunity to highlight several positive aspects of the two cultural and religious contexts. The continuation of the exchange and training programmes is more than necessary to provide opportunities for mutual knowledge, for Protestants to become familiar with Orthodox teaching and spirituality and for the Orthodox to be able to implement more community programmes based on the Danish experience for even in those who do not attend the church regularly there image of God is present. It is an opportunity for our Churches to express a common Christian statement, to bring light against the darkness of global secularisation, to proclaim and bring living witness before people that the Lord, through His Providence, brings us together so that together we may discover Him more profoundly, as the disciples Luke and Cleopas did on the road to Emmaus.

Din punct de vedere religios astazi, tendintei de integrare holista a tuturor confesiunilor (ecumenismul ca manipulare), i se opune tendinta “privatizarii” religiei potrivit imaginatiei si bunei placeri a individului care poate lua din mesajul crestin doar acele elemente care-i convin. Vorbim deci despre o tensiune generalizata: pe de o parte dorinta de apropiere si unificare între conumitati de indivizi, iar pe de alta parte o ispita de individualizare, de singularizare si, în mod tragic, de insingurare a persoanei umane.

Acesta este contextul în care lumea cauta un raspuns, mai cu seama în spatiul, deja confuz, al vietii spirituale. În perspectiva sociologica, fiecare religie poate oferi un raspuns, niciodata satisfacator, cu valabilitate numai în anumite circumstante: gradul de cultura, preocuparile si mai ales ierarhia de valori a comunitatii careia se adreseaza. Ca una care a constituit alternativa spirituala credibila, Ortodoxia prezinta astazi un tot mai larg interes în societatile seculare, puternic dezvoltate din Occident, în baza experientei ei îndelungate, ignorata sau chiar ironizata de cultura tehnicista moderna.

Ortodoxia a devenit cunoscuta în aceste medii prin intermediul icoanei, expresia cea mai elaborata a credintei si simtului artistic al omului pentru frumos si desavârsire. Dupa Lucian Blaga, “… în arta bizantina, figurile picturale sunt elementar stilizate, ritmic cladite. Prin expresia lor, figurile se declara purtatoare ale unei transcendente; un reflex de eternitate s-a coborât asupra lor. Un calm sever, de dincolo de lume, le patrunde. Figurile nu sunt naturalist individualizate, nici platonic idealizate, ci sofianic transfigurate.” Din punct de vedere interconfesional, icoana, si în general orice reprezentare, a constituit una dintre diferentele majore între Bisericile Protestane si Biserica Ortodoxa. Astazi, aceasta diferenta de opinie nu mai exista: în foarte multe dintre Bisericile Protestante exista, sub o forma mai mult sau mai putin stilizata, icoana. Au trebuit câteva sute de ani pentru a se ajunge la concluzia ca icoana are are un rol deloc neglijabil într-un îndoit sens: este efect si rezultat al proppriei credinte, dar devine cauza si motivatie pentru credinta altora. Ea are un potential enorm pentru dezvoltarea vietii religioase, comunicarea si sensibilizarea sufletelor pentru primirea mesajului crestin, pentru promovarea spiritualitatii si pietatii. Sentimentul religios se exprima astazi sub forme artistice noi, folosindu-se tehnici noi, adaptate la structura de asimilare a generatiei prezente. Cu toate acestea, frumusetea ca necesitate si scop spiritual vine din trecut si trece în viitor fara a pierde din valoare, pentru ca ea este o reflexie a frumusetii divine.

Imaginea reprezentativa pentru Ortodoxie este Iisus Hristos Pantocrator sau Atottiitorul care se gaseste pe cupola sau locul cel mai înalt al fiecarei biserici ortodoxe ori pe catapeteasma; El este Cel ce priveste spre lume, o protejeaza, îi da sens si speranta. Aceasta icoana a lui Hristos Pantocrator scoate în evidenta doua aspecte: Imparat Atotputernic si Mântuitor: “Cu ochii atintiti asupra lui Iisus, începatorul si plinitorul credintei, care, pentru bucuria puna înainte-I, a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evrei 12,2). De aceea crucifixul, Hristos mort sau agonizând, nu ne este specific, pentru ca noi credem în Hristos înviat si înaltat. Crucifixul prezent în bisericile noastre are rolul sau bine delimitat dar nu ocupa un loc teologic central si definitiv, ci reprezinta un moment din actul de mântuire a neamului omenesc, în timp ce Hristos înviat este prezenta vesnica în umanitate si transcendenta.

Cuvântul “ortodox” înseamna “dreptmaritor” sau “a cinsti cum se cuvine” dar astazi a mai capatat un înteles: în limbile occidentale el inseamna “traditionalist”, “vechi”, “acceptat”, “conformist”, “conventional”, “corect”, “doctrinal”, “obisnuit”, “stabilit”, “oficial”, “primit”, “adevarat”, “bine-stabilit.” Din nefericire, pentru foarte multi dintre intelectualii zilelor noastre din Est sau Vest, Ortodoxia ar însemna o traditie stereotipa careia i se atribuie “conservatorism în materie de ritual, cult si Liturghie, radicalism în domeniul doctrinei de credinta, maximalism în ce priveste asceza si spiritualitatea, patriarhalism în domeniul organizarii bisericesti si dreptul mirenilor”. Pentru un membru al acestei Biserici, Ortodoxia este un mod de viata pastrat si transmis de 2000 de ani si valabil atât pentru laic, cât si pentru preot sau calugar, în dorinta lor comuna dupa iubirea si fericirea vesnica. Ea este un mod noetic de relatie cu Dumnezeu, care nu este abordat nici numai cu mintea, nici numai cu meditatia pietista, ci cu inima si mintea curatite de pasiuni dezordonate. Daca acceptam ca valoare suprema si scop al vietii pe pamânt relatia de iubire cu Dumnezeu si semenii, atunci ortodoxia este intrarea misterioasa în lumea lui Dumnezeu, este “solutia” data de Iisus Hristos si îmbogatita de Biserica pentru atingerea personala a acestui ideal si întemeierea Imparatiei lui Dumnezeu aici si acum, nu într-o lume abstracta si fantomatica.

Daca am încerca sa definim ceea ce ofera caracteristic Ortodoxia fata de confesiunile crestine în general, trebuie sa ne oprim asupra câtorva particularitati:

1. Ceea ce este specific Bisericii Ortodoxe este iconografia. Aceasta este strâns legata de spatiul eclezial si viata spirituala. “Omul religios – spune Dan Monahu – este, la noi, departe de a fi un personaj apartinând istoriei, chiar daca civilizatia contemporana lasa uneori impresia de a fi creat un om european “standard”, pozitiv si ateu. In aceste conditii, spatiul eclezial nu este conservat ca document de civilizatie al unui timp revolut, ci ca spatiu activ, în care imaginea joaca un rol esential. Innoirea produsa în secolul al XIX-lea prin transformarea iconografiei ortodoxe într-o viziune “simplificata”, clasicizanta, de factura europeana, nu a fost decât un hibrid ce ramâne, indiscutabil, un document al epocii, dar care este perceput astazi ca un fenomen decadent.” Icoana poarta, asadar, acest calificativ numai în masura în care îsi îndeplineste rolul pentru care a fost creata: reflex al realitatii transcendente, lume a sfinteniei, asa cum trebuie sa fie, nu asa cum este.

2. Epicleza neîntrerupta sau invocarea Duhului Sfant, care a desavârsit întemeierea Bisericii pamântene prin pogorârea de la Cincizecime si care devine calauzitorul întregii vieti a crestinului ca individ si comunitate. Toate slujbele încep cu rugaciunea “Imparate ceresc…” adica invocarea Duhului de a curati mintea si inima celui care începe o rugaciune sau o activitate cotidiana. Mai mult, însasi pâinea si vinul de la Sfânta Liturghie se prefac în Trupul si Sângele lui Iisus Hristos numai prin lucrarea harica a Sfântului Duh care este invocat de preotul slujitor. El transmite harul nevazut al lui Dumnezeu în viata de zi cu zi, este elementul de legatura între aici si dincolo. Astfel, numai ceea ce este facut in cooperare cu Duhul lui Dumnezeu are trainicia colaborarii umanului cu supraomenescu. La aceasta se refera expresia româneasca cea mai frecventa: “Daca da Dumnezeu!” , “Daca ajuta Dumnezeu!” sau “Doamne ajuta!”, o invocare permanenta pe care nu o întâlnim atât de des întrebuintata în alte culturi contemporane. Duhul Sfânt înseamna traditie si unitate a credintei de-a lungul istoriei. Traditia nu înseamna “reconstituirea” trecutului prin mijloace arheologice, biologice sau prin deductii istorice, ci experienta aceluiasi spirit al legaturii pe care Biserica a creat-o si a întretinut-o în relatia cu lumea; aceasta relatie este caracterizata prin perioade comune de criza si consolidare.

3. Cinstea deosebita acordata Sfintei Fecioare ca cea care a devenit model al umanitatii in Legatura cu dumnezeirea, prin expresia submisiva: ”Fie mie dupa cuvântul Tau!” Relatia pe care poporul ortodox o vede între Fecioara si Fiul dumnezeiesc este aceeasi cu relatia dintre mama si fiu din viata de zi cu zi, din perioada arhaica româna; de aceea toate cântarile dedicate Fecioarei au frumusetea si gingasia primelor cuvinte rostite de copilul care-si iubeste mama. La randul ei, aceasta capata prerogative nemaiîntalnite in fata Fiului Judecator, la care devine influenta, nu neaparat pentru curatenia propriei vieti, ci pentru ca El este Fiul ei si nu îi va refuza nimic din ceea ce-I cere ca mama, pentru alti oameni.

4. Compasiunea fata de suferinta; com-pasiunea înseamna nu numai sentimentul de mila pentru cineva aflat în suferinta, ci “patimire împreuna cu”, identificarea cu suferinta celuilalt care devine motivatie pentru a-l ajuta. Ortodoxia este umana pâna la naivitate. Ea nu exceleaza în organizarea sistemelor de ajutorare, dar îndeamna pe fiecare individ sa contribuie la alinarea suferintei pâna la conditionarea acesteia de propria mântuire, pentru ca, dupa expresia Sfintei Scripturi, Hristos este cel care sufera în fiecare om. Astfel se explica multimea saracilor si cersetorilor pe care-i descoperim în jurul oricaror biserici ortodoxe. Nu este o imagine cu care sa ne mandrim, pentru ca la aceasta a contribuit întregul sistem anterior, dar este o realitate ce nu s-ar putea eradica nici macar prin lege deoarece atât cât crestinii vor oferi milostenie si va exista saracie, saracii, reali sau închipuiti, vor fi acolo.

5. Isihia sau linistirea sufleteasca, interioara în meditatie si rugaciune, în umilinta si recunoasterea efemeritatii propriului sine, cu rostirea neîncetata a “Rugaciunii lui Iisus”. Foarte adeseori si eronat, aceasta practica a fost asemanata cu meditatia yoga si rostirea mantrei; exista, într-adevar, asemanari aparente referitoare la singuratate, concentrarea propriei vointe spre meditatie, reglarea respiratiei, însa ceea ce are ea original este faptul ca scopul nu este desfiintarea sinelui în nimicul originar, ci vederea luminii dumnezeiesti si intrarea misticului în relatia personala de iubire cu Dumnezeu. Acest tip de meditatie nu risca sa devina nici un exercitiu psiho-somatic cu scop curativ, nici o filosofie esoterica speculativa si nici un pietism dulceag pentru ca are ca fundament adevarul revelat cu valoare absoluta: Hristos este Fiul lui Dumnezeu si are puterea si dorinta de a mântui pe om, daca acesta din urma o cere. De aceea isihia si pornirea spre mistica sunt echilibrate de evlavia evanghelica, sub forma “iubirii dusmanilor, ospitalitatea oferita saracilor, dreptatea facuta copiilor abandonati si femeilor denigrate, denuntarea raului acolo unde se ascunde în societate.” Acest imbold pentru meditatie si viata spirituala intensa se datoreaza faptului ca, dupa perioada de comunism prin care au trecut tarile ortodoxe, perioada în care s-a urmarit desacralizarea valorilor crestine, ignoranta religioasa, lipsa de credinta si speranta, eliminarea misterului si afirmarea materiei si ratiunii ca valori supreme, oamenii cauta o cheie spirituala pentru a descifra sensurile adânci ale lumii si istoriei. Lumea nu este numai materie, sau chiar daca este materie, aceasta trebuie învesnicita prin lucrarea omului. De aceea, ortodoxia aduce un suflu spiritual mereu nou, al savoarei inefabile a rugaciunii si iubirii, al candorii omului în mijlocul creatiei pe care nu trebuie sa o exploateze irational, ci sa o foloseasca si sfinteasca. Spiritualizarea istoriei este o chemare a lumii moderne, ca revers fata de idolatrizarea ei, atât în societatea globalizanta comunista dar si cea consumerista capitalista.

6. Monahismul sau idealul crestin relizat prin disciplina voturilor care sunt forme de intensificare a vietii spirituale. Monahul urmareste mântuirea lui si a lumii prin idealul martiriului, adica asceza, renuntarea, privatiunea de tot ceea ce este material si cultivarea virtutilor sau spiritualului din sine. El nu fuge din lume pentru ca o uraste ci refuza sa devina sclavul materiei si al lumii, pe care o abordeaza în mod critic pentru a o îndrepta. Monahul nu se deosebeste de laic din punct de vedere spiritual sau etic, ci încearca sa intensifice în sine prin rugaciune, meditatie, înfrânare si munca, lucrarea harului lui Dumnezeu. Idealul comun al celor doua categorii este sfintenia.

Fata de aceste valori si frumuseti ale Ortodoxiei, mesajul omenirii astazi este unul straniu: societatea afirma uneori despre sine ca este crestina, însa putin din viata ei dovedeste acest lucru; unele societati contemporane se auto-intituleaza non-crestine sau post-crestine. Motivul acestui fel refractar de abordare a vietii religioase sta în exacerbarea rationalului în detrimentul misterului, în certitudinea de auto-suficienta a individului, certitudine creata si întretinuta de gândirea autosuficienta si materialista despre lume care ofera orice oricui, ca si de modernism: “Modernitatea reclama recunoasterea valorii [unilaterale] a individului si societatii, mai bine zis a autonomiei lor în raport cu sistemele religioase. Stiintele exacte tin cont de aceasta autonomie a lumii sensibile, a creatiei contingente, de care au nevoie în cercetarea lor stiintifica si tehnica. Cu accentul ei pe alteritatea lui Dumnezeu si pe lume ca substanta, teologia occidentala ar raspunde acestui deziderat. Concentrarea eshatologica a ortodoxiei, insistenta asupra “Cerului pe pamânt” acopera creatia si istoria de un val mistic, astfel ca lumea nu ar mai avea autonomia ei”.

Pe aceasta baza unii sociologi si oameni de stiinta au creat imaginea artificiala a unei tensiuni între Ortodoxie, modernism si stiinta. Spunem “artificiala” deoarece în istoria Ortodoxiei nu se cunoaste un conflict între religie si stiinta, pentru ca Ortodoxia nu a fost niciodata împotriva stiintei si, de aceea, nu exista un Galileo Galilei martir în lumea ortodoxa; cu toate acestea, deoarece ea nu exclude existenta misterului din creatie, este adeseori tratata ca adepta a anacronismului în materie de stiinta. Ortodoxia este critica, într-adevar, la adresa unor stiinte, dar numai a acelora care reclama “autonomizarea secularului, lasarea istoriei în conditiile ei, în mâna creaturii, nu a Creatorului”. Daca pentru modernism lumea înseamna numai stiinta, tehnica si activism social, pentru Ortodoxie materia, trupul are valoare soteriologica, pentru ca nu ne putem mântui decât prin trup si în context material vizibil si, prin aceasta, valoarea materiei devine vesnica si inestimabila. În acest punct Ortodoxia se întâlneste cu ecologia. Din punct de vedere ortodox, secularul nu trebuie sa se deosebeasca de sacru, ci sa se îmbine si sa se înmanuncheze pentru a da sensul plinatatii vietii.

Religiozitatea se manifesta acum sub doua forme: indiferenta individualista in care crestinul este preocupat numai de propria credinta si credinta exprimata agresiv, prin forme violente sau extremist-fanatice. Daca ortodoxia s-ar manifesta sub astfel de forme, in primul caz s-ar reduce la individualizare si disparitie, iar in al doilea s-ar transforma în secta. Pentru ca în conceptia crestina ortodoxa crestinul fara o comunitate de iubire nu este un adevarat crestin, ea tinde sa pastreze echilibrul între a conserva si transmite valorile autentice traditionale si a evita comportamentul sectar, exclusivist. In acest fel, ortodoxia devine marturisire, nu în primul rand a cuvantului, ci a fiintei, caci crestinul este potential imaginea lui Hristos.

In general, Ortodoxia nu este preocupata de parte, ci de întreg; ea nu este un sistem filosofic ce depinde de faima unui anume teolog, la un moment dat in istorie, ci un mod de viata trait si recomandat tuturor membrilor acestei biserici. In Biserica ortodoxa nu a existat niciodata un Toma d’Aquino, Karl Barth, Friedriech Schleiermacher, Hans Küng, Jürgen Moltmann sau altii, pentru ca accentul nu a cazut niciodata pe teolog si creatia lui celebra, pe care urmasii o studiaza, ci pe comunitatea care formeaza teologul si relevanta teologiei lui pentru viata crestina. Adevaratul teolog este cel care traieste ceea ce scrie si scrisul transmite mai mult decat întelesuri: transmite semnificatiile care depasesc hotarul cuvintelor, care vin direct din inima si trairea personala a autorului la sufletul cititorului; aceste semnificatii sunt doar umbrite de cuvinte, pentru ca cititorul intra în rezonanta nu cu conglomeratul de cuvinte, ci cu spiritul care l-a animat si l-a calauzit în scriere; de aceea, adevaratele carti teologice nu cad in desuetudine. Aceste remarci sunt valabile si pentru pictor sau restaurator.

Am afirmat aceasta pentru a întelege mai bine ca pastrarea si restaurarea valorilor ortodoxe este o datorie morala si mântuitoare pentru fiecare membru al Bisericii, fie ca este credincios laic, preot, calugar sau specialist. Mai mult, motivatia prima a acestei lucrari nu este responsabilitatea fata de un patrimoniu religios în primul rând, ci fata de propria constiinta si de propria mântuire. In timpul dicaturii, patrimoniul bisericesc iconografic a suferit mutilari pentru ca multe dintre lucrarile de restaurare nu si-au îndeplinit rolul, acela de a reda operei “starea sa primitiva, adica de a o face proprie pentru destinatiunea ce trebuie sa i se dea”; o biserica transformata în muzeu nu este un monument restaurat integral, pentru ca a fost abuziv privata de rolul pentru care a fost creata; la fel, icoana aflata într-un muzeu nu se mai poate numi la propriu icoana pentru ca rolul ei a fost redus doar la a induce o emotie artistica de moment: “Contemplata doar ca opera de arta, imaginea manifestata prin icoana, de pilda, este degrevata în mod pagubitor de functiunea ce articula cândva toate însusirile sale într-un discurs surpaestetic, neechivoc si coerent: cel teologic”. Astazi, în timp de libertate, se lucreaza ca patrimoniul bisericesc sa fie îmbogatit: se construiesc biserici, se picteaza si se restaureaza. Insa paralel cu aceasta, nu mai este un secret ca patrimoniul este jefuit, exploatându-se ignoranta unora pe de o parte si lacomia si lipsa de scrupule a altora pe de alta parte.

In perspectiva rolului pe care preotul trebuie sa-l joace în promovarea si pastrarea artei ecleziale autentice este demna de mentionat o remarca din revista “Lumea noua”, anul VIII, nr. 11-12, din 1939, pp. 262-263, facuta de profesorul M. Manoilescu: “Daca de la razboi încoace s-a facut în tara noastra un progres moral vizibil, este desigur în redesteptarea sentimentului religios la clasele superioare, iar aceasta redesteptare este datorata unei echipe de intelectuali fanatici ai ortodoxiei, în frunte cu preotii teologi.”

In multe instante, astazi, apelam la modelul interbelic. Personal, doresc ca si astazi sa se poata scrie astfel de cuvinte despre preotimea româna: preotul carturar, bine documentat si preocupat de diferitele aspecte ale vietii cultural-spirituale poate sa devina din nou ideal si exemplu pentru societatea româneasca, asa cum a fost si în trecut. Dar, daca preotul are nevoie de o mai profunda educatie artistica, nu este mai putin important ca si laicul sa aiba o mai bogata cultura teologica, viata de rugaciune si spiritualitate autentica. Aceasta pentru ca educatia nu trebuie sa se restrânga numai la un cerc restrâns de specialisti sau numai la personalul clerical, ci la toti cei implicati în viata religioasa a unei comunitati, care folosesc bunurile patrimoniale ca bunuri comune. Educatia deplina în acest sens, credem ca trebuie sa vizeze trei aspecte: de informare (pentru toti membrii Bisericii), de formare (pentru specialisti si personalul clerical) si mai ales de transformare (pentru toti), ca o încununare a primelor doua. Biserica este un loc al credintei: ea aduce aminte celor ce o privesc de credinta si de rolul ei, fie ca sunt credinciosi sau necredinciosi. Biserica este oglinda satului sau a unei comunitati. De aceea o biserica îngrijita, pe lânga bunul renume pe care-l aduce parohiei, dezvolta interesul si dragostea pentru rugaciune si vorbeste cu o mai mare forta despre Dumnezeu.

„A merge la biserica” a devenit, in limbajul comun, echivalentul lui „a fi bun crestin”. „A merge la manastire” e inteles deja ca eveniment ales, semn al virtutii pentru care se depun eforturi suplimentare. „Mersul la manastire” imparte pe credinciosi in doua categorii: unii merg pentru hrana sufleteasca, manifestata in participarea la slujbe, nevointe, daruri catre manastire, pocainta individuala, eventual spovedanie si impartasire, altii merg ca turisti sau pelerini deghizati, ale caror gesturi se reduc la vizitarea bisericii manastirii, a muzeului sau unor cladiri administrative, eventual servirea unei mese „la protocol”. Si unii si altii pleaca multumiti, unii mai (ne)ziditi sufleteste decat altii.

Trebuie sa ne intrebam ce este manastirea si care este rolul ei, ce este biserica si care este rolul ei? Mergem la manastire sau la biserica? Exista vreo diferenta de calitate intre una si cealalta?

De la inceput trebuie sa precizam ca Biserica (scris cu majuscula) este institutia divino-umana intemeiata de Mantuitorul Hristos prin jertfa pe cruce, adica echivalentul sacrificiului filantropic. In Biserica intemeiata de El se lucreaza la re-zidirea relatiei omului cu Dumnezeu si cu semenii, prin practicarea Sfintele Taine, credinta dreapta, rugaciune si filantropie. Prima comunitate vazuta numita „Biserica” s-a format la Ierusalim, la Pogorarea Sfantului Duh, imediat dupa predica Apostolului Petru care, prin cuvantul adresat natiunilor „din toate cate sunt sub cer”, adunate la o sarbatoare iudaica. Ascultatorii au fost „patrunsi la inima”, iar efectul imediat a fost botezul ca la 3000 de suflete. Firesc, dupa botez au inceput sa staruie in „frangerea painii” (Sfanta Liturghie) si in rugaciune, erau adunati in obste (comuniunea), in frica de Dumnezeu, vindeau cele ce aveau si le ofereau pentru cei saraci (Faptele Apostolilor, capitolul 2). Biserica era asadar, o comunitate de oameni cu o anumita stare de spirit, devotament si daruire, desi nu aveau nici un loc de inchinaciune. Liturghia, rugaciunea, comuniunea si filantropia faceau Biserica.

Administrativ, dupa secolul al IV-lea. Biserica a luat forma institutionala, cu o locatie clara, ierarhic constituita, fiind apoi organizata in comunitati locale, numite parohii. Structurile de baza ale Bisericii astazi sunt parohia si manastirea, adica doua grupuri de credinciosi animati de aceealasi entuziasm al credintei si fervoarei pentru mantuire. Ambele sunt orientate in jurul edificiului bisericesc, in numele credintei si principiilor de viata comune. Ele se aseamana cu familia: parohia este o familie mai numeroasa, condusa de un preot paroh, numit „parinte”, iar manastirea este o familie mai mica, cu un regim de viata si disciplina mai severe, liber acceptate si respectate, sub autoritatea unui „parinte staret” sau „maica stareta”. Ambele comunitati vizeaza sa conduca pe membri la implinirea idealului de mantuire sau comuniunea cu intemeietorul Bisericii, Domnul Iisus Hristos. Pe langa intelesul de „adunarea celor credinciosi”, notiunea de „biserica” s-a folosit mai mult pentru a desemna acel edifciu in care se savarsesc slujbele liturgice, pus sub ocrotirea unui sfant sau eveniment mantuitor numit „hram”.

„Manastirea” isi trage denumirea de la doua cuvinte grecesti, monos care inseamna singur si stasis care inseamna stare. Intr-o definire simplificata, este locul unde oamenii locuiesc singuri, dar nu sunt „insingurati” sau „singuratici”. Primele manastiri au fost colibe de anahoreti, sihastri si pustnici care se retrageau din lume pentru nevointe ascetice, dar care luau lumea cu ei in rugaciune. Sfantul Antonie cel Mare a fost cel care a initiat un proces de adunare a acestor pustnici pentru lucrari, invataturi si viata comuna, intr-un fel de colonii. O astfel de colonie se numea lavra, tot de la grecescul lavrai care inseamna catun, sat. Din ratiuni administrative, aceste lavre au devenit comunitati organizate cu un complex intreg de cladiri, cu ierarhie si ascultari date monahilor, menite sa le zideasca sufletele, sa ii fereasca de ispite si sa ii conduca pe drumul mantuirii, prin practicarea virtutilor. In general, manastirile se zidesc in locuri unde s-a aratat grija lui Dumnezeu, prin minuni sau oameni alesi. Tendinta a fost de a le zidi in locuri retrase sau inaccesibile, pentru a afla linistea propice rugaciunii, dar regula nu este stricta: in Constantinopol, capitala Imperiului bizantin, existau faimoase manastiri cu sute de monahi eruditi, adevarate oaze de spiritualitate si cultura. Manastirea este, deci, un complex de locuinte si cladiri administrative construite intotdeauna in jurul bisericii, care este dealtfel pivotul vietii monahale.

„Biserica” (de la grecescul basilica), fie ca este de parohie, fie ca este in manastire, are rolul de spatiu sacru in care se savarsesc slujbe si rugaciuni pentru mantuirea credinciosilor, monahi sau laici. Biserica de manastire nu este „mai sfanta” decat cea de parohie. Numai oamenii care se roaga in biserici pot fi mai buni, mai curati sau chiar sfinti. Cladirea bisericii este sfanta prin consacrarea sau sfintirea ei de catre episcop si asezarea in Sfanta Masa din altar a unor particele de moaste de martir. Nu exista manastiri fara biserica (adeseori este un paraclis interior), dar exista manastiri cu mai multe biserici, functie de numarul de vietuitori din manastire. Cel mai frecvent, manastirea are biserica in centru, atat spiritual cat si spatial.

Este bine si folositor sa mergem si la manastire si la biserica, pentru ca tot la in Biserica mergem. Pentru exactitate, se poate spune „am vizitat biserica manastirii…” si „am intrat in biserica parohiei…”, aratand diferenta dintre cladirea slujirii si comunitatea slujitoare, manastirea sau parohia. Biblic vorbind, prin Botez, suntem in permanenta in Biserica si, mai important, suntem Biserica lui Hristos: monahi, monahii, preoti si binecredinciosi crestini, asemeni comunitatii formate la Ierusalim de Apostoli.

In concluzie, atat manastirea cat si parohia sunt forme de organizare a Bisericii, numita si „Poporul lui Dumnezeu”, sau „Laboratorul mantuirii”. „A merge la manastire” nu inseamna implicit a merge la biserica, cand este o actiune turistica. „A merge la manastire” si „a merge la biserica” nu este o virtute, ci inceputul vietii de credinta. In biserica se traieste mai intens intalnirea cu Dumnezeu, in biserica se gaseste cuvantul vietii vesnice, exprimat prin forme artistice, liturgice si mistice, in biserica omul gaseste pacea, pentru ca nu este o casa oarecare, este casa lui Dumnezeu, basilica, locuinta Imparatului.

Duminca I din Postul Mare este numita Duminica Ortodoxiei, adica a deplinei cristalizari a invataturii de credinta apostolice, unice, sfinte si catholice, prin sinoadele din 787 si 843. Termenii “ecumenic” (oikos) si catolic (kath hollos) sunt grecesti, au definit dintotdeauna Biserica nedespartita si nu ar trebui asociati cu Biserica “Latina”, ci cu Biserica universala, adica ecumenica si caholica, adica nedespartita si de pretutindeni. Cu prilejul Duminicii Ortodoxiei, Sanctitatea Sa Bartholomeu, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol (Istanbul), adreseaza o scrisoare pastorala catre credinciosii ortodocsi (a se citi ecumenici si catholici). Pe langa sensibilitatea mesajului si stilul elevat specific, Sanctitatea Sa ne readuce aminte ca Ortodoxia nu trebuie aparata, ci traita autentic si “dialogata”, fara complexe si fara tendinte exclusiviste, elitiste sau recluze. Cu alt prilej afirma: “Cine este un bun ortodox este ecumenic si cine nu cunoaste Ortodoxia nu poate fi ecumenic”. Redau mai jos textul integral, pe care il am in varianta engleza, spre folosul tuturor celor care traiesc cu adevarat Ortodoxia misionara, ecumenica si catholica.

Patriarchal and Synodal Encyclical
On the Sunday of Orthodoxy (February 21, 2010)

BARTHOLOMEW

By God’s Grace
Archbishop of Constantinople-New Rome
and Ecumenical Patriarch
To the Fullness of the Church, Grace and Peace
From our Lord and Savior Jesus Christ

Our most holy Orthodox Church today commemorates its own feast day, and – from this historical and martyric See of the Ecumenical Patriarchate – the Mother Church of Constantinople directs its blessing, love and concern to all of its faithful and dedicated spiritual children throughout the world, inviting them to concelebrate in prayer.
Blessed be the name of the Lord! Those who endeavored over the ages to suppress the Church through various visible and invisible persecutions; those who sought to falsify the Church with their heretical teachings; those who wanted to silence the Church, depriving it of its voice and witness; they all proved unsuccessful. The clouds of Martyrs, the tears of the Ascetics, and the prayers of the Saints protect the Church spiritually, while the Comforter and Spirit of Truth leads it to the fullness of truth.
With a sense of duty and responsibility, despite its hurdles and problems, as the First-Throne Church of Orthodoxy, the Ecumenical Patriarchate cares about protecting and establishing the unity of the Orthodox Church, in order that with one voice and in one heart we may confess the Orthodox faith of our Fathers in every age and even in our times. For, Orthodoxy is not a museum treasure that must be preserved; it is a breath of life that must be transmitted and invigorate all people. Orthodoxy is always contemporary, so long as we promote it with humility and interpret it in light of the existential quests and needs of humanity in each historical period and cultural circumstance.
To this purpose, Orthodoxy must be in constant dialogue with the world. The Orthodox Church does not fear dialogue because truth is not afraid of dialogue. On the contrary, if Orthodoxy is enclosed within itself and not in dialogue with those outside, it will both fail in its mission and no longer be the “catholic” and “ecumenical” Church. Instead, it will become an introverted and self-contained group, a “ghetto” on the margins of history. This is why the great Fathers of the Church never feared dialogue with the spiritual culture of their age – indeed even with the pagan idolaters and philosophers of their world – thereby influencing and transforming the civilization of their time and offering us a truly ecumenical Church.
Today, Orthodoxy is called to continue this dialogue with the outside world in order to provide a witness and the life-giving breath of its faith. However, this dialogue cannot reach the outside world unless it first passes through all those that bear the Christian name. Thus, we must first converse as Christians among ourselves in order to resolve our differences, in order that our witness to the outside world may be credible. Our endeavors for the union of all Christians is the will and command of our Lord, who before His Passion prayed to His Father “that all [namely, His disciples] may be one, so that the world may believe that You sent me.” (John 17.21) It is not possible for the Lord to agonize over the unity of His disciples and for us to remain indifferent about the unity of all Christians. This would constitute criminal betrayal and transgression of His divine commandment.
It is precisely for these reasons that, with the mutual agreement and participation of all local Orthodox Churches, the Ecumenical Patriarchate has for many decades conducted official Panorthodox theological dialogues with the larger Christian Churches and Confessions. The aim of these dialogues is, in a spirit of love, to discuss whatever divides Christians both in terms of faith as well as in terms of the organization and life of the Church.
These dialogues, together with every effort for peaceful and fraternal relations of the Orthodox Church with other Christians, are unfortunately challenged today in an unacceptably fanatical way – at least by the standards of a genuinely Orthodox ethos – by certain circles that exclusively claim for themselves the title of zealot and defender of Orthodoxy. As if all the Patriarchs and Sacred Synods of the Orthodox Churches throughout the world, who unanimously decided on and continue to support these dialogues, were not Orthodox. Yet, these opponents of every effort for the restoration of unity among Christians raise themselves above Episcopal Synods of the Church to the dangerous point of creating schisms within the Church.
In their polemical argumentation, these critics of the restoration of unity among Christians do not even hesitate to distort reality in order to deceive and arouse the faithful. Thus, they are silent about the fact that theological dialogues are conducted by unanimous decision of all Orthodox Churches, instead attacking the Ecumenical Patriarchate alone. They disseminate false rumors that union between the Roman Catholic and Orthodox Churches is imminent, while they know well that the differences discussed in these theological dialogues remain numerous and require lengthy debate; moreover, union is not decided by theological commissions but by Church Synods. They assert that the Pope will supposedly subjugate the Orthodox, because they latter submit to dialogue with the Roman Catholics! They condemn those who conduct these dialogues as allegedly “heretics” and “traitors” of Orthodoxy, purely and simply because they converse with non-Orthodox, with whom they share the treasure and truth of our Orthodox faith. They speak condescendingly of every effort for reconciliation among divided Christians and restoration of their unity as purportedly being “the pan-heresy of ecumenism” without providing the slightest evidence that, in its contacts with non-Orthodox, the Orthodox Church has abandoned or denied the doctrines of the Ecumenical Councils and of the Church Fathers.
Beloved children in the Lord, Orthodoxy has no need of either fanaticism or bigotry to protect itself. Whoever believes that Orthodoxy has the truth does not fear dialogue, because truth has never been endangered by dialogue. By contrast, when in our day all people strive to resolve their differences through dialogue, Orthodoxy cannot proceed with intolerance and extremism. You should have utmost confidence in your Mother Church. For the Mother Church has over the ages preserved and transmitted Orthodoxy even to other nations. And today, the Mother Church is struggling amid difficult circumstances to maintain Orthodoxy vibrant and venerable throughout the world.
From the Ecumenical Patriarchate, this sacred Center of Orthodoxy, we embrace all of you lovingly and bless you paternally, praying that you may journey in health through the holy period of contrition and asceticism known as Holy and Great Lent in order that you may become worthy of celebrating the pure Passion and glorious Resurrection of our Savior Lord with all faithful Orthodox Christians throughout the world.
Sunday of Orthodoxy 2010
+ Bartholomew of Constantinople
Fervent supplicant to God for all

+ Constantine of Derkon
+ Evangelos of Perge
+ Kallinikos of Lystra
+ Michael of Austria
+ Alexios of Atlanta
+ Joseph of Proikonnisos
+ Demetrios of Sevasteia
+ Irenaios of Myriophyton and Peristasis
+ Chrysostom of Myra
+ Emmanuel of France
+ Makarios of Gortyna and Arkadia
+ Amphilochios of New Zealand

Ne aflam in perioada postului, perioada la care ne gandim mai mult la cum trebuie sa fim, ce modele trebuie sa alegem si tinta la care vrem sa ajungem prin practicarea postului asa cum se cuvine. Adeseori cand spunem ca postim se intelege evident ca postul inseamna abtinere de la anumite alimente sau de la o anumita conduita. Ne vom opri la un text biblic mai putin uzitat si anume acela in care se vorbeste despre dajdie, despre ceea ce trebuie sa dam, despre ceea ce nu trebuie sa dam si despre copii. In capitolul 17 din Evanghelia dupa Matei se spune urmatorul lucru: venind in Capernaum, locul de bastina al Mantuitorului sau apropiat de Petru cei ce strang darea pentru templu si i-au zis : ”Invatatorul vostru nu plateste darea?” „Ba da!” – a zis el. Dar intrand in casa Iisus i-a luat-o inainte si i-a zis: “Ce ti se pare Simone? Regii pamantului, de la cine i-au dari? De la fii lor, sau de la straini?” El i-a zis: „De la straini!” Iisus i-a zis: “Asadar fiii sunt scutiti. Dar ca sa nu-i smintim pe ei, mergand pe mare arunca undita si pestele care va iesi intai ia-l si, deschizand gura, vei gasi un satir (un ban de argint, n.n.). Ia-l si da-l lor pentru mine si pentru tine.”

Din acest eveniment destul de succint se vede cum trateaza Iisus datoriile fata de altii si cum puterea lui dumnezeiasca depaseste spatiul limitat al cunoasterii omenesti. In traditia ebraica se spune ca atunci cand se nastea primul copil dintr-o familie, familia respectiva trebuia sa ofere la templu o dajdie sau o plata anuala, un fel de taxa anuala. Obiceiul se pastreaza din perioada robiei babilonice si este preluat de la un popor vecin. Vazandu-l pe Petru putin mai in varsta, cei care strangeau aceasta dajdie au venit dupa Iisus. Ei au tras concluzia ca el trebuie sa fie cel mai responsabil, cel mai „copt”, cel mai intelept dar n-au indraznit sa mearga direct la Hristos sa ceara taxa. Pe Petru il intreaba daca Invatatorul nu plateste dajdie.

Prin aceasta, ei recunosteau lui Iisus puterea statutul unic de Rabi, desi era mai tanar. Se stia ca Iisus Hristos este primul sau intaiul nascut al Maicii Sale. Mantuitorul, inainte ca Petru sa vina sa-I spuna ceea ce l-au intrebat cei din comisia de strangere a darilor spune de la cine ar trebui sa adune danie imparatii pamantului. Cu aceasta, el vrea sa spuna ca este imparat al cerurilor si al pamantului si ca este acum supus nu numai unei smeriri fortate, pamantesti ci si ceresti pentru ca nu-I este recunoscut nici statutul de Imparat al imparatilor, nici cel de fiu al poporului lui Israel.

Desi trebuia sa fie scutit, Hristos arata intelegere si flexibilitate cand spune: ”Ca sa nu se sminteasca acestia, mergi si arunca undita si vei prinde un peste si vei gasi un satir pe care da-l pentru tine si pentru mine nu si pentru ceilalti apostoli” . Acest lucru i-a facut pe ceilalti sa gandeasca subiectiv, pentru ca nu au inteles de ce Mantuitorul vrea sa plateasca numai pentru El si pentru Petru. El raspunde si de aceasta data, continuand in capitolul 18, continuand logica divina: nu era problema de danie, nu era problema de bani, era in primul rand problema unui efect al actiunii Lui, respectiv riscul de a sminti pe cineva. In plus, Mantuitorul face aceasta distinctie pentru a-i vindeca pe ucenici de o anumita boala, pacatul invidiei si al slavei desarte. Si intre ei existau anumite orgolii: unii voiau sa fie mai insemnati decat altii. Mai mult, lui Petru ii spusese Mantuitorul “paste oile mele”, lui Petru ii spusese Mantuitorul “tu esti Petru si pe aceasta piatra vei zidi biserica mea”, lui Petru ii spusese Mantuitorul ca il repune in starea de har, pe Petru il invita Hristos sa vina pe malurile marii si-i da putere sa calce peste scorpii si peste balauri “si nimic nu-l va vatama”. Aparent, Petru era un preferat si, de aceea, in acest text evanghelic Mantuitorul ii provoaca pe Apostoli, cu toate simtamintele lor omenesti, pentru a da lumii o invatatura care nu rezista numai la o logica contextuala, adica intr-un timp anume, ci peste veacuri. Pentru ca ei sa vada ca Mantuitorul nu il prefera pe Petru, la intrebarea ucenicilor “Cine este oare mai mare in imparatia cerurilor?”, Iisus ia un prunc il aseaza in mijlocul lor si zice: “Adevarat zic voua, de nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii nu veti intra in imparatia ceruruilor. Deci, cine se va smeri pe sine, acela este cel mai mare din Imparatia lui Dumnezeu.”

Fata de invidie si slava desarta, dorinta de a fi mai mare decat altii, mai important si mai cautat Mantuitorul arata un exemplu concret: copilul. Pruncul, cand este laudat nu se trufeste, cand este pedepsit nu tine minte raul, daca este admonestat sau daca vede pe un alt copil care poate sa aiba altceva nu invidiaza, ci doreste sa imparta, sa se bucure si el de tot ceea ce ofera contextul comunitar. Sf. Ioan Gura de Aur arata, comentand acest text ca Mantuitorul a vrut sa-i elibereze pe ucenici si de aceste 2 vicii: invidia si mandria care deformeaza, denatureaza pe om. Omul mandru este mai rau decat cel de nestiutor. El doreste sa se stie cat este el de important, nu poate intra in comuniune pentru ca el niciodata nu se simte egal cu ceilalti. Intotdeauna se va simti mai important si mai bun decat altii. Omul mandru nu-si va trata egal nici macar pe cei apropiati si pe cei pe care-i iubeste sau care-l iubesc pe el si ajunge la a le starni dispretul pentru ca el insusi mai inainte de aceasta prin mandrie i-a dispretuit. Omul mandru are o viata grea in familie pentru ca intotdeauna vrea sa i se recunoasca niste merite pe care nu le are si pe care le reclama, nu le castiga, nu le aduce printr-un anumit comportament sau atitudine.

Mantuitorul este pragmatic, concret, cand prin copil spune lumii ca fata de mandrie si vanitate se recomanda smerenia. El insista spunand ca cel care se smereste nu trebuie dispretuit de ceilalti: “Daca cineva va primi un prunc ca acesta in numele meu pe Mine ma primeste, iar cine va sminti pe unul dintre acestia care cred in mine mai bine i-ar fi lui sa i se atarne de gat o piatra de moara si sa fie afundat in adancul marii.” Nu da un verdict. Nu spune i se va lega o piatra de gat ci spune ca mai bine ar fi: consecinta spirituala a smintirii unui om curat sufleteste precum copilul, smerit precum copilul este foarte grava, in asa fel incat nu-si mai merita traiul.

Exista aici o unitate a textului biblic din care intelegem ca Hristos spune ca decât s? smintim pe cineva, desi nu trebuie sa plateasca, il trimite pe Petru sa pescuiasca si sa dea satirul din pestele prins. O alta idee de aici, este aceea ca nu cunoastem adancurile marii dar din adancurile marii se pot scoate perle, din adancul necunoscut al marii cel care este cu Hristos pescuieste satirul, pescuieste singurul peste care are satirul in el. In adancul marii, daca nu esti cu Hristos, poti sa fii unul din acei legati cu piatra de gat si care sa fie afundat in adancul marii pentru ca a smintit unul mai mici dintre acestia.

In versetul 10 se mai spune, tot in dorinta de a incuraja smerenia si curatia sufleteasca: ”vedeti, nu dispretuiti pe vreunul dintre acestia mai mici””. Nu este doar recomandarea de a nu sminti ci si cea de a nu dispretui. “Sa nu dispretuiti pe vreo unul din acestia mai mici, caci va spun voua, ingerii lor in ceruri vad pururea fata tatalui meu care este in ceruri. Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut.”

Fiul lui Dumnezeu a facut sacrificiul de a se cobori sa mantuiasca pe unul dintre cei mai mici ai sai. Este cu atat mai grav daca cineva dispretuieste pe un om, indiferent de varsta, pentru care insusi Fiul lui Dumnezeu se coboara sa-l mantuiasca. Hristos Insusi se da pe Sine exemplu ca poate sa devina unul dintre cei mici, curat si smerit.

In perioadele de purificare spirituala, randuite prin post si slujbe speciale, e recomandat sa meditam si la cat de mult afecteaza vorba si gandul drumul nostru spre ceilalti. Daca vorba duce la smintire, bine este ca, indiferent cat am considera ca avem dreptul sa o rostim, sa nu o facem, pentru ca efectul ei nu este temporar. Dupa om, ne spune acelasi sfant Ioan Gura de Aur, se vad faptele. Mandria se exprima prin cuvant si este pardonabila, dar starea de mandrie este o realitate crunta, care degenereaza in bogatie, fala, viata de lux, dispret, aroganta si multe altele. Hristos spune prin textul noutestamentar ca ceea ce conteza in fata lui Dumnezeu este cuvantul rostit si viata de pe pamant. Daca pentru oamenii de afaceri timpul inseamna bani, pentru credincios timpul inseamna schimbare, progres, mantuire.

O concluzie se impune: smerenia ca virtute crestina nu este apanajul credinciosilor singulari. Ea poate fi practica publica, vizibila in modul cum fixam impozitele si cum platim impozitele, cum se calculeaza veniturile si cum se percep taxele. Mai multa transparenta si modestie ar fi potrivita in toate, de la impodobirea bisericilor, construirea autostrazilor, calcularea pensiilor si pana la reprezentativitatea in institutiile europene, caci consecinta faptelor noastre arata nivelul de educatie: sociala, politica si crestina.