pr. Dan Sandu

Recunosc, m-am simtit foarte dezamagit ca nu am scris despre frica inainte de a citi articolul lui Andrei Plesu, circulat frenetic acum pe toate retelele de net, aparut,cred, in 16 februarie. Asta pentru ca port cu mine in geanta “de profesor”, niste notite despre cultura fricii pe care o experiemntez zilnic, in care suntem crescuti si claustrati. Ideea mi-a fost data de studentii carora le-a fost frica sa enunte axiome sau simple pareri personale despre viata, lucruri care nu se gasesc in carti. Ce vor spune colegii? Daca ma taxeaza profesorul? Daca pic prost? De ce sa ma bag eu? Mai bine ma fac ca nu stiu…

Pentru ca maestrul Plesu a descris admirabil “fricile” cotidiene si colective omniprezente, eu m-as limita la dimensiunea religioasa, unde este de lucrat ca si in rest. “Frica de Dumnezeu” invocata de Plesu, trebuie citita drept “dragostea de Dumnezeu”, pentru ca, spune un sfant al Bisericii: “Doamne, daca te-as sluji din frica de iad, arunca-ma in iad. Daca te-as sluji in speranta raiului, lipseste-ma de rai. Dar daca iti slujesc pentru Tine insuti, nu ma lipsi de frumusetea Ta!” Pascal este nesemnificativ fata de astfel de afirmatii. Adevarata frica nu vizeaza ceea ce pierzi sau castigi, ci sa nu fii sub asteptarile lui Dumnezeu, deci sa te temi nu de El, ci de tine insuti, sa nu-L dezamagesti. O persoana iubita nu este o necesitate, nu doresti sa “obtii” sau sa “pierzi” ceva prin ea. Ea EXISTA si aduce bucurie, atat. Dumnezeu este o persoana care iubeste nesfarsit. De aceea exista.

Concret, am importat in viata crestina foarte multe elemente iudaice si islamice, intre care si ideea de Dumnezeu “gelos”, “razbunator” si “drept”. Cu alte cuvinte, faci ceva, Dumnezeu te pedepseste (obligatoriu) daca e rau, te rasplateste daca e bine (nu e obligatoriu). In copilarie, mi se spunea: “Sa nu spui minciuni ca iti taie popa limba!”, daca as facut o boacana de copil, as fi fost pedepsit cu chinurile iadului. Frica a fost promovata ca instrument disciplinar din frageda copilarie, in defavoarea credintei, poate tocmai datorita influentei culturii de tip semitic, pe filiera turca, reprezentativa prin: lipsa de punctualitate, imprecizia promisiunilor, ochiul rau sau deochiul, vrajitoria omniprezenta, superficialitatea si tunul ca metoda de a face afaceri, lipsa de consideratie fata de demnitatea persoanei uname in general, pacaleala de piata si strada etc.

Frica paralizeaza, depersonalizeaza, inchide persoana umana, duce la dedublare, minciuna, ascunzis, fenta: copilul isi minte parintele ca a facut o trasnaie si ascunde, elevul isi minte profesorul de frica sa nu ia nota proasta, studentul isi minte profesorul din frica de a nu pierde bursa, subalternul isi minte seful iar seful isi minte angajatul de frica sa nu piarda serviciu sau sa nu se stie de ce a scazut salariul, pana si penitentul minte duhovnicul…. Toate de FRICA. Pentru ca afirmatiile libere si indraznete sunt repede sanctionate si etichetate, de comunitate, de cei “virtuosi”, de cel cu “autoritate” (Imi aduc si acum aminte fraza omniprezenta din scoala: Sandule, tu te crezi destept?). Daca nu am minti si nu am fi mintiti, nu ar mai fi gropi in sosele, nu ar mai fi servicii de proasta calitate la preturi de lux, nu ar mai pleca romanii in strainatate sa-si faca un rost si cate altele. Frica de a nu pierde guvernarea…

Si totusi, Iisus a recomandat “indrazniti”, nu fiti fricosi. Augustin a fost extrem de curajos cand a spuns “Iubeste si fa ce vrei!” Martirii care si-au asumat sa renunte la viata lor pentru viata in Hristos nu au fost niste fricosi. Am admirat studiul Mitropolitului Kallistos Ware, Dare to Hope (Indrazneste sa speri), facand referire la faptul ca pana si scriitori care au fost condamnati de Biserica pentru erezie (Origen, cu apocatastaza) pot sa spere. Cine il poate forta pe Dumnezeu sa nu salveze pe cine vrea? Sfantul Ioan Evanghelistul spune: “Întru aceasta a fost desavarsita iubirea Lui fata de noi, ca sa avem îndraznire în ziua judecatii, fiindca precum este Acela, asa suntem si noi, în lumea aceasta. In iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica, pentru ca frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desavârsit în iubire. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindca El ne-a iubit cel dintâi.” (I Ioan 4, 17-19). In vreme ce Ioan, indraznetul care a mers pana la cruce cu Iisus, ne spune ca suntem ca “Acela”, noua ne e frica sa credem ca Dumnezeu chiar e bun, chiar ne poate salva, chiar si daca nu mergem la biserica. Dar ce ar fi daca am face din suflet biserica, acasa, fara frica, fara jena? In primele secole ale crestinismului casele crestine deveneau biserici unde oamenii se adunau pentru “frangerea painii”. Acum sufrageriile spatioase sunt importante nu pentru ca sunt locuri de comuniune si ca au icoanem ci pentru ca au “un Grigorescu”, sau “un Tatarascu”, ori “un Balasa”. Cultura seculara ne face sa ne fie frica sa recunoastem in particular si in public faptul ca suntem crestini. In timpul comunismului, ne era frica sa comandam la restaurant ceva de post pentru ca se uita ospatarul crucis si ne “suspecta” ca suntem crestini, adica “dusmani al politicii partidului”.

Asadar, antidotul fricii este iubirea. Iubirea conduce la deschidere, deschiderea la incredere, increderea la rugaciune, rugaciunea la pace. La un training recent despre relatia aproape perfecta ni s-a spus ca cel mai frumos lucru pe care il putem face celui de langa noi (a se citit: aproapele, indiferent cine este, pe strada), este sa-i daruim un zambet de dimineata, fara frica de a fi intepretat, sanctionat, etichetat. Nu costa, nu doare, e doar un semn de incredere si comunicare, cu valoare imensa in sufletul celuilalt. Adevaratul crestin nu priveste in pamant, pentru ca nu poate sa-i zambeasca, ci in ochii celuilalt, pentru ca insasi notiunea “”Om” (anthropos) desemneaza fiinta care priveste inainte, in sus, cu indrazneala si speranta.

Acum cateva zile fiul meu m-a intrebat ce este atat de special (a se citi spectaculos) in a fi crestin, in comparatie cu “alte” religii? Legitima intrebarea, dar gresita. In ea am recunoscut vocea publica a modului cum percepem statutul nostru de crestini ortodocsi: niste religiosi printre alti religiosi ai lumii. Eu nu consider Ortodoxia o religie ca toate celelalte, nu din aroganta, ci din prin continutul ei. O religie este reflexia sociala a ceea ce a creat omul pentru un dumnezeu care exista sau nu (nu e obligatoriu, a se vedea buddhismul ateu): doctrine, ritualuri, mituri, norme de viata, obligatii, prejudecati, constrangeri etc. Ortodoxia are punctul de plecare nu in ce face omul pentru Dumnezeu ci in CEEA CE FACE DUMNEZEU PENTRU OM. De aceea nu este o religie, este un mod de viata, prin care receptam, recunoastem si raspundem lui Dumnezeu care ne cheama, care a creat, a condus, a mantuit, ghideaza pana la sfarsitul timpului creatia si o va transfigura (NB: nu o va pierde, pentru ca Dumnezeu este iubire si bunatate, ci va suferi pentru cei care aleg sa se piarda, la fel cum a suferit pe cruce pentru cei pe care i-a mantuit, cum a suferit si pentru Iuda ca n-a renuntat la planul lui: “Cu un sarut, Iuda, vinzi tu pe Invatatorul?”). In concluzie, Ortodoxia, asa cum trebuie traita, este raspunsul omului la dragostea lui Dumnezeu. Teologia este ceea ce am inteles noi despe ce a spus/facut Dumnezeu, nicidecum “stiinta despre Dumnezeu”.

Ce e spectaculos in a fi crestin? Didactic doua lucruri: trinitatea Persoanelor (care nu fac din Dumnezeu o entitate insingurata si egoista: monoteismul rigid iudaic si islamic) si invierea lui Iisus Hristos. Acestea sunt doua realitati pe care omul nu le poate determina sau controla si face ca Ortodoxia sa nu fie o “religie”. Orice asemanari cu “alte religii” de unde se presupune ca s-ar fi inspirat in invatatura despre Treime sau Inviere sunt simple speculatii. A se vedea diletantismul in prezentarea religiei in documentarul Zeitgeist.

In concluzie, sunt crestin pentru ca Dumnezeu m-a iubit dinainte de a fi in lume. Dumnezeu nu “practica” sau “exprima” iubirea, asa cum face omul, ci ESTE in fiinta Lui iubire. De aceea e necesar sa fie trei Persoane (numai doua ar inchide cercul in mod egoist si iubirea ar fi quantificata dupa masura cat dau atat trebuie sa primesc) si un singur Dumnezeu pentru ca este infinit si nu poate exista decat O infinitate. Cat timp Dumnezeu trimite harul s?u in sufletul credinciosului prin rugaciune, nu putem sa-i spunem decat “Multumesc!” (Euharisto, in greaca). In ce priveste dragostea pentru om, Dumnezeu Fiul s-a inomenit pentru a restaura din interior umanitatea, a o face permeabila la harul Duhului Sfant si a o vindeca de cele doua racile care ii sunt specifice: nimicul si moartea. Noi nu murim fizic pentru ca pacatuim, cum gresit se spune (si pisica moare si nu pacatuieste), ci pentru ca nu mai avem legatura cu sursa vietii, Dumnezeu. Fata de nimicul nirvanic, Hristos ne face un “link” cu Dumnezeu si ne spune ca suntem “dumnezei”, iar fata de moarte ne da “invierea”. Ne face egalii lui Dumnezeu, prin har. Nu e spectaculos?

Cum a refacut Iisus natura umana? Ca Dumnezeu putea sa o restaureze si printr-o simpla comanda. Dar pentru ca Adam cel din lut a slabit natura umana prin pacatul originar, Hristos s-a facut “Adam” sau pamant, adica trup, ca sa o refaca din interior. Natura astfel refacuta, ontologic, devine compatibila cu Dumnezeu. Stiinta astazi da omului sansa ca, prin celulele stem recoltate din placenta materna, omul sa se vindece de boli incurabile chiar si dupa 50 de ani de viata, pentru ca celulele acestea minunate “recunosc” organismul sanatos, de la nastere si il “repara” in mod inexplicabil. Hristos nu a venit in lume ca intr-o tara straina, ci ca la ceva ce cunostea: umanitatea fusese creata dupa “chipul Lui”, deci o stia sanatoasa, dar se imbolnavise prin Adam. Venind, o asuma in trupul Sau, o reface si o prezinta Tatalui prin Duhul Sfant, cel care este “de viata Facatorul”.

Chiar si prin trup, atat timp cat Hristos s-a facut trup, purtam dumnezeirea in noi, iar el duce umanitatea noastra in relatia cu Dumnezeu. De aici valoarea trupului, destinul lui sublim si frumusetea sfinteniei. Deci, spectaculos in crestinism este ca purtam scanteia de dumnezeire care inviaza, traim iubirea trinitara care nu moare niciodata si purtam in trupul nostru, “templu al Duhului Sfant” celulele stem ale lui Hristos – Dumnezeu. Multumim lui Dumnezeu pentru stiinta pe care ne-o daruieste sa il descoperim in toate.

Vindecarea fiului lunatic

Predica de pe munte – Fericirile

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Nu am vizionat filmul din obisnuinta, ci pentru ca trebuia sa iesim undeva cu cei mici si, in Bucuresti fiind, au gasit ca trebuie sa ma “improspateze” cu ceva mai la zi fata de traditionalele reguli, restrictii si canoane in care spun ei ca suntem prinsi, cei de varsta noastra.

Nu pot sa spun ca nu mi-a placut, nici nu pot sa spun ca afirmatiile critice din Osservatore Romano sunt cu totul intemeiate. Personal, am gasit filonul crestin (fara indoiala, alterat sincretist) care poate oferi omului modern o perspectiva diferita a aceleiasi realitati: extrasenzoriala, in care binele trebuie sa triumfe, unde nu violenta si rapacitatea sunt cuvintele de ordine, ci armonia, simfonia fiintelor rationale cu materia creata, al carei mesaj stie sa il citeasca si sa il respecte, dragostea sublimata in trairi spirituale intense, lipsa unor bariere fizice adeseori frustrante.

Faptul ca tanarul in viata de aici este infirm, iar acolo este liber, razboinic in numele binelui, mi-a amintit de o afirmatie a Patriarhului Senuda al III-lea al Bisericii Copte din Egipt care afirma ca “invierea trupului este o necesitate prin care Dumnezeu ofera tuturor dreptul la aceleasi bucurii, chiar daca in viata pamanteasca au fost privati de ele prin existenta unei disabilitati, de care nu sunt nici vinovati, nici responsabili”. Cea mai puternica imagine a fost FUGA eroului, bucuria miscarii pe care nu o mai cunostea in viata.

Deci, dincolo, lucrurile sunt altfel. O realitate nu asa cum ne-o imaginam, ci o stare REALA in care Dumnezeu stie cum sa daruiasca bucurie fiecaruia. Si nu de orice fel, ci bucuria vesnica.

La cot de drum, la semafoare si in piete publice, din tara si strainatate, vezi in permanenta cersetori, pe care cei mai multi ii numesc “milogi”. Modurile de a cersi sunt variate, motivele si mai variate, iar mijloacele de a “impresiona” debordeaza de ingeniozitate. In Biserica Ortodoxa, plecand de la Sfanta Scriptura, se recomanda milostenia, darnicia, generozitatea, sau ceea ce in limbaj mai vechi se numeste “pomana”. Nu se fac niciun fel de precizari despre cum si cat trebuie facut. Un model ar fi cel al vamesului Zaheu, care a impartit “jumatate din averea sa”, iar la cei pe care i-a nedreptatit le-a “intors impatrit”. Gestul lui a fost deteminat de miloastivirea lui Hristos, de a intra in casa lui, rau famata. Intepretarea acestui mod de impartire are un dublu sens: fie a nedreptatit atat de multi incat cealalta jumatate a trebuit sa o imparta multiplicata cu 4, fie si-a mai pastrat si pentru el o parte din avere, altfel nu ar fi fost un bun chivernisitor. In primul caz pocainta ar fi determinat daruire totala, in al doilea s-a dovedit un credincios rational.

“Pomana” este de origine slava si face trimitere la “pomenire” adica la rasplata, care la Dumnezeu ia forma “aducerii aminte”. Pomeneste inseamna “adu-Ti aminte” Doamne. A da de pomana inseamna a spera ca primesti ceva in schimb de la Dumnezeu: amintirea sau chiar comuniunea cu Dumnezeu. Lui Zaheu Hristos i-a dat ca rasplata mantuirea lui si a familiei, aducerea aminte de gestul sau nobil. Deci, termenul “pomana” este foarte cuprinzator pentru ca implica ceea ce dai, ceea ce primesti, speranta in bunatatea lui Dumnezeu, milostivirea fata de cel pe care il miluiesti, responsabilitatea fata de familie, bunul nume in aceasta viata. Totul depinde de persoana care ofera: programat-intamplator, mult-putin, interesat-dezinteresat, din iubire sau din frica. Insa pomana nu identifica Ortodoxia. Ea se recomanda in mai toate religiile. A fi milostiv nu este apanajul unilateral al Ortodoxiei.

Acum se vorbeste despre asistenta sociala ca varianta potrivita de a ajuta pe cei in nevoie. Diferenta este ca asistenta sociala cuprinde o gama mult mai variata de beneficiari, este facuta de profesionisti, nu se face la intamplare, are un anumit set de reguli, poate fi practicata si de atei, are o anumita finalitate, vizeaza schimbarea starii sau chiar a statutului beneficiarului, il ajuta sa se ajute. Se spune ca pomana inseamna sa-i dai omului peste, iar asistenta sociala sa-i dai undita si sa-l inveti sa o foloseasca. In istoria Bisericii cea mai mare instituie de asistenta sociala a fost cea infiintata de Sf. Vasile cel Mare, numita “Vasiliada” adica un intreg orasel cu institutii de sprijin pentru diferite categorii sociale, totul pe baza de voluntariat.

Intr-un interviu recent, in tanar roman, stralucitor absolvent al Universitatii Harvard, spunea ca in Romania cultura voluntariatului este zero. Nu gresea foarte tare, pentru ca din perspectiva asistentei sociale, putin se face voluntar, preferandu-se volatila pomana. Este astazi asistenta sociala parte din Ortodoxie? Are ea un loc in lista de atributii a preotului paroh? Sunt crestinii ortodocsi dispusi la voluntariat si generozitate? Asa cum constat, mai este inca mult de lucrat la acest capitol. Dincolo de frumusetea predicilor, as vrea sa cred ca in fiecare parohie este o initiativa sociala, de termen lung, care implica pe credinciosi deopotriva cu preotul. Daca tot se vorbeste atat de mult despre “dezvoltare durabila”, “agricultura durabila”, “societate durabila”, “educatie durabila”, de ce nu am vorbi si despre “mila durabila”?

Viata parohiala in Ortodoxie se aseamana unei familii, in care predominanta este iubirea, care aduce responsabilitate si angajare. Nimeni nu este mai putin important si totusi nu este anarhie, in care iecare isi reclama discretionar drepturi. Se pastreaza ierarhia si autoritatea, exercitate cu discernamant si grija. Nu numai preotul ii ajuta pe credinciosii laici la mantuire. Laicii, deopotriva, il ajuta pe preot la mantuire prin rugaciune, daruire, participare, constiinta apartenentei la “familia” parohiala si prin responsabilitatea asumata. Nu este suficienta nici “aratarea cu degetul” a lucrurilor sau persoanelor neimplicate, nici indiferenta, precum nici simpla admiratie pentru ceea ce se face bine. In toate trebuie cooperare, dupa modelul treimic: Tatal condescende, Fiul concura si Duhul Sfant conlucreaza. Nimic nu se amesteca, nimic nu se confunda si nimic nu este inutil. De aici frumusetea si “umanismul” Ortodoxiei.

Redau mai jos un text care arata preocuparile Ortodoxiei de peste ocean, unde minoritatea reclama o atidudine mai misionara si o colaborare mai intensa, lucru pe care deopotriva slujitori hirotoniti si laici emigranti din mediile majoritar ortodoxe nu le inteleg in toata profunzimea lor. NB: nu este suficient sa admiram initiativa si textul, ci sa vedem unde ne aflam ca membri ai parohiei, chiar si aici, in mediul auto-suficient ortodox. Textul este public pe Internet si merita lecturat cu toata atentia.

Clericalism

There is a very damaging, false notion that the laity are detached from the clergy, and that
the clergy are significantly “different” from the laity. A superior/inferior model can arise
and if it does, or when it does, the Church suffers greatly. We lose the Lord’s mandate that
“it must not be so among you.” The alienation of laity and clergy poisons us. It is
corrosive; it must not be the case! The clergy are those ordained – by the “Axios” of the
Hierarch, brother clergy, and laity — with a particular scope of liturgical function and
responsibility. They must carry out their sacred priestly vocation in the midst of the whole
Church within a structure of accountability. In particular, the priests and deacons are
accountable to the bishop for their stewardship of the life of the parishes. However, all
members share responsibility for the Body, with uniquely different talents, abilities, and
levels of functional accountability. The priests and bishops are accountable for each
member of the Body by their ordination; they are accountable to one another and for one
another in priestly brotherhood; laity are accountable, in like manner, for their brothers and
sisters in Christ, for one another, the good-estate of their parish, their priest, their deacon,
the children, and so on. We are all accountable because our love for one another – and our
unity in Christ – demands this of us. Therefore, we made every attempt and used every
means at our disposal to communicate with everyone in our diocese – laity and clergy
equally – all things pertinent to our work. We hope that as more detailed information is
discussed in the following paragraphs, you will understand why some things were not
revealed, discussed openly, or remain confidential. It should be noted that two official
memoranda (July 15 and July 27) were addressed to all the clergy and laity of the diocese,
and sent by email to every parish priest for full dissemination to the faithful of every parish.
Any breakdown in communication at the parish level was not within our control and we
deeply regret any circumstance in which a faithful member of our diocese was left
uninformed and unengaged. We believe our actions acknowledged that every member of
the Church – the Body of Christ — is vitally important; each must have a voice, and each
must be heard. We did what was in our power and within our control to make this a reality
as we did our work. We beseech our brethren of the diocese of New York and New Jersey
to purge all vestiges of the “priest vs. laity,” “we and they” cynicism and suspicion so we
can further develop the life of the whole Church, and facilitate participation by more and
more members of the Church in the process of true conciliarity.

Responsibility

There are two related attitudes that constitute unseemly baggage from the past: temptations
that have afflicted the Church and distorted her life and, indeed, her conciliarity. Both stem
from an abrogation of responsibility. Clericalism arises, in part, from an abrogation of
responsibility by the laity in the affairs of the church, with the clergy taking over (or, in
some cases, seizing) all functions. Even the loss of the traditional ministerial role of the
diaconate and the true pastoral role of the episcopate with the concentration of all ministry,
administration, and decision-making in the priests is a form of clericalism. In like manner,
the second attitude — trusteeism — comes from a refusal of the clergy to accept their
responsibility for the non-liturgical aspects of parish life, resulting in the total appropriation
of these matters by lay leaders. Hence, the fragmentation takes hold and festers. This
results in priests being responsible for what happens “in the altar” with the parish council
assuming responsibility for everything else in the Church. One accurate way to diagnose
such examples of fragmentation in the life of a parish is “dysfunctional.” Both clericalism
and trusteeism result in a breakdown of conciliarity. The result of both is a body that limps
(at best) or is unable to stand (at worst). What we must finally acknowledge is this: the
integrity of clergy and lay responsibility in a structure of accountability is critical.
“Conciliarity” can be shown in shared responsibility with distinct levels of function and
accountability. In both of the dangerous reductions, function and authority become
identified with power. And, power with status; and status with importance; and importance
with value. There inevitably comes, by the prompting of the evil one, tremendous
resentment and mistrust by disenfranchised persons. If we are honest, we must confess that
too often, and in too many places, this has cursed us. Both the clergy and laity must
recognize and joyously embrace their areas of function and responsibility; supporting one
another in love as they fulfill their callings and vocations. The rector of a parish, or the
bishop of a diocese, has ultimate accountability for every aspect of the life of the
community under his care: liturgical, spiritual, financial, legal, and administrative. But he
cannot do it alone; he must not attempt to do it alone as (in liturgical analogy) he must also
never celebrate the Holy Eucharist in isolation from others. It must be done with true
inclusion and cooperation of the laity. To paraphrase, the image used by Saint Paul
concerning the body is very valuable: the eye is not the foot, which is not the hand; there
are parts more or less presentable, more or less private. Yet it takes all the parts working
together, doing what they are supposed to be doing. All have to be united to the Head –
Jesus Christ — the real Leader of the Church.

Parochialism

It is sad, but true, that our diocese – for various reasons and over a long period of time –
has created an environment in which parochialism often became the status quo in parishes.
There is no need to affix blame here; from the parish perspective this was a matter of
necessity. In the absence of active and engaged involvement from a hierarchical authority
and the resulting lethargy in diocesan functions, is it any wonder that individual parishes
would act primarily in their own best interests and see these interests as being the most
important work of the Church? How could they do otherwise? Why would they have
reason to think otherwise? As much as the clergy might teach and preach about “the larger
Church” of which we are all members, most of our faithful (including the lay leadership in
parish councils, choirs, teachers, etc.) do not have any tangible experience of this “larger
Church” beyond an occasional fleeting visit by a hierarch, and that (in most cases) on a
once-in-five years, once-in-ten years, or “so long ago no one remembers” timeframe. One
layperson put it this way: “Father, I don’t know how the Church is supposed to be
organized, but in my experience of 24 years it seems to be a very loosely connected
association of independent churches.” The fullness of the Church and the wonderful
relational terms we use regarding her – one, holy, catholic, apostolic, conciliar – are for the
most part, and in the actual experience of parish life, theoretical. It must be said, in fairness,
that there are a good number of parishes that have done a fine job in making connections
with sister parishes in their area, often going beyond the boundaries of the OCA. This is,
by God’s grace, a very good thing. So too, it is a blessing to see that some parishes reach
out into their local communities and offer acts of philanthropy and assistance to those in
need. These “outreaches” should continue and must be encouraged. However, the icon of
a diocese of parishes gathering around their archpastoral shepherd in mutual faith, hope,
and love – laboring together in Christ’s vineyard – must not only be our desire, it must
become our reality. If not, we teach and preach a vision of the Church that “is in vain” or,
God forbid, we simply stop preaching it altogether in the face of “reality” and sacrifice a
fundamental and foundational truth of what we have been called, ordained, and
commissioned to be — Body of Christ. Today our diocese, in the process of this
hierarchical nomination and election process, is at the crossroads of challenge and
opportunity. The easy way of decrying the past and settling for the status quo with
pessimism and cynicism must be denounced; rather, we hope that you, brethren, will recall
and renew the image of the Church in all of her fullness and seek to look toward to the days
when we shall, indeed, be a diocese of parishes united to our hierarch in a real, perceptible,
and observable manifestation of what it is to be the “larger Church”: one, holy, catholic,
apostolic … conciliar.

Conciliarity

Conciliarity does not mean democracy. Conciliarity is not about majority or plurality; it is
not about voting and referendums. Neither is conciliarity opposed to utilizing democratic
principles, voting, etc. when deemed appropriate. It is about wholeness and mutuality. Its
root concept is found in the Russian word, Sobornost. This refers to both conciliar
structure (councils) and catholicity (wholeness or integrity). It can only happen when each
part of the conciliar structure has complete integrity in its own personal life and its
communal life within the Church; when each is working in the proper order to build up the
whole. Each “responsibility” has to be functioning in “accountability” for it to participate
in the whole. Thus, the bishops must take full responsibility and be accountable to one
another and to the Metropolitan, as well as to the entire Body of laity and clergy, for the
stewardship of their diocese or area of responsibility. The Metropolitan has to accept full
responsibility to maintain the unity of the whole, the Holy Synod of Bishops locally, and in
relationship with Synods of other Orthodox Churches world-wide. The Metropolitan must
be accountable to the Holy Synod of Bishops for his stewardship of the office entrusted to
his care. Every order or function of the Church — Diocesan Councils, Metropolitan
Council, Diocesan Assemblies, and the All American Councils — must be accountable to
the structures above them, beside them, and supporting them. We should expand our
discussion of this to every area and aspect of life in the Church, and to every person be they
laity or clergy, but for the sake of brevity let it suffice to say that the extension of
conciliarity to every member of the Church is fundamental. In short, conciliarity involves
responsibility and accountability in mutual love of all and for all. To imagine that such
conciliarity is possible without inclusion, respect, dialogue and cooperation is little faith and irresponsibility.

Vindecarea slabanogului din Capernaum

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Un credincios ortodox se simte vinovat fata de Dumnezeu atunci cand „judeca” deciziile care lovesc in demnitatea personala si care sunt transmise prin media, desi o face in intimitatea caminului propriu. O serie de masuri recente si atitudini publice ajung sa lezeze inteligenta, demnitatea si statutul social al persoanei si sa faca pe multi sa “judece”: impozitarea pensiilor, modul de departajare a alocatiilor pentru copii, minciuna ca mod de a face politica, ipocrizia alesilor in privinta sentimentelor lor religioase si multe altele. Intrebarea pe care credionciosul sincer si-o pune este: poate sistemul de guvernare din aceasta tara sa fie crestin? Altfel spus, legile, hotararile de guvern si actele normative au autoritatea de a contrazice principiile religioase ale cetatenilor?

Omul credincios, in societatea moderna, este deodata membru al Bisericii si cetatean al Statului. Conform unei logici simple, Biserica trebuie sa lucreze pentru „cresterea” lui spirituala, iar Statul pentru prosperitatea lui materiala, adica sa lucreze in “symfonie”. Ambele implica notiunea de demnitate umana care trebuie cultivata si respectata. Persoana care nu se poate manifesta religios din motive sociale sau care este redusa la o saracie impusa de sistemul corupt ori prost alcatuit resimte un atac impotriva propriei demnitati.

Separatia dintre Biserica si Stat ca doua institutii paralele creeaza, de cele mai multe ori, conflicte in interiorul fiintei umane. Persoana este cea care traieste drama modului in care este abordata si tratata ca entitate separata in cadrul celor doua institutii. Daca Statul si Biserica nu se raporteaza la acelasi sistem de valori, pe baza unei ierarhizari bine stabilite, se ajunge la conflictul interior: ce sa respecti, legea stramba sau anticrestina, ori regula morala a credintei, deprinsa din generatie in generatie? In consecinta, omul se va hotara sa se afilieze la una si sa se indeparteze de alta, daca ele nu converg. Ceea ce vreau sa spun este ca Statul nu este si nu trebuie sa fie Mamona, asa cum era oranduirea sociala romana in timpul lui Iisus. Astazi romanul trebuie sa poata fi si un bun cetatean si bun crestin. Statul nu trebuie nici sa se comporte ca Mamona (Matei 6, 24 si Luca 16,13), adica sa aplice reguli care sa-l aseze in opozitie fata de Dumnezeu, fortand pe om sa aleaga: ori-ori. Biserica, de la Constantin cel Mare incoace, a aratat ca se poate si-si, daca in fruntea Statului sunt crestini practicanti. La fiecare Liturghie (NB: Mai ales Duminica dimineata intre 10.00 si 12.00) comunitatea credinciosilor se roaga pentru conducerea tarii, mai marii oraselor si satelor, ostire, presupunand ca acestia sunt in biserica, in mijlocul celor pe care au jurat cu mana pe Biblie sa ii slujeasca, nu la sedinte de partid, la munte sau la mare. Traditia Ortodoxiei arata ca imparatul sau voievodul venea sa se roage impreuna cu arhiereul la Sfanta Liturghie. In slujba, demnitatea si valoarea fiintei umane este considerata un dar al lui Dumnezeu, egal pentru toti, indiferent de pozitie sociala, demnitate politica, rang sau avere. Omul a fost creat in mod exceptional de Dumnezeu, numai lui i s-a dat raspunderea guvernarii creatiei si numai el o poate conduce inapoi spre Dumnezeu. Orice dar al lui Dumnezeu este inalienabil. Privita din aceasta perspectiva, demnitatea umana trebuie sa constituie preocuparea ambelor institutii mentionate.

De fapt, statutul persoanei umane este dat de respectarea celor doua valori inalienabile, din care rezida toate celelalte: libertatea si demnitatea. Avand pe acestea doua, fiinta umana se poate bucura deplin de toata plaja drepturilor, isi poate asuma orice obligatie, plecand de la presupozitia ca, la randul ei, va respecta, in fiecare detaliu, drepturile celorlalti membri ai comunitatii in care traieste.

Ceea ce ar trebui sa se reconsidere in toate institutiile si in mintea romanilor este ca orice sistem trebuie sa slujeasca persoana umana. Atat timp cat organizarea sociala si serviciile institutionale, publice sau private, ignora demnitatea personala („mai veniti si maine” sau „are calitate proasta pentru ca e romanesc”) vom trai aceeasi dilema: ori bun cetatean, ori bun crestin. Ca „bun” cetatean trebuie sa te inscrii in „regulile casei” (minciuna, spaga, nesimtirea, violenta, smecheria, evaziunea, fenta) altfel nu rezisti. Ce mai ramane din crestinul cel “bun”? Fie un formalist, fie un penitent care din cand in cand isi spovedeste „pacatele” obligat sa le faca, pentru ca altfel nu se poate, fie un emigrant, spre locuri unde calitatea strazilor, job-ul pe care il castiga cinstit si guvernarea sunt facute pentru a-l sluji pe el: omul cu demnitate.

“Adesea, culmea dreptatii este culmea rautatii” (Proverb latin)

In dorul pentru dreptate, oamenii tanjesc dupa o “lume mai buna”. De la necunoscutul de pe strada pana la prietenul de maxima incredere, omul reclama drepturi, in numele unor norme elaborate de foruri europene, intr-un context in care Dumnezeu are tot mai putin loc: Occidentul. Totusi, lumea mai buna nu se construieste pe dreptate, ci pe iubire.

In felul in care a fost formulat, articolul 18 al Declaratiei Drepturilor Omului face referire, in primul rand, la relatia dintre o fiinta trancedenta si fiinta umana. Cum, pentru noi, aceasta fiinta transcendenta este Dumnezeu personal, aplicarea Drepturilor Omului ca norma in relatiile inter-umane nu poate face abstractie de El. Vointa Sa a fost exprimata spre lume prin Sfanta Scriptura, care insumeaza esenta revelatiei. Cum reglementeaza Dumnezeu relatia Sa cu omul se vede din cartea Facerea, capitolul II, versetul 16, unde Acesta porunceste omului: “Din toti pomii din rai poti sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit!”. Omului ii este oferit totul, dar este avertizat asupra unui singur lucru: sa nu savarseasca ceva ce s-ar putea intoarce impotriva lui. Nu mancatul in sine a reprezentat interdictia reala, ci consecinta acesteia in cazul dat. In plus, omului ii este lasata posibilitatea sa aleaga intre a incalca sau nu o regula, asumandu-si, desigur, consecintele: “vei muri negresit!” adica “te vei rupe de sursa vietii!”. Era vorba aici nu de o moarte fizica, ci o moarte de tip relational. Are dreptul dar nu e bine… asa cum un copil are dreptul sa se atinga de foc, dar nu este bine pentru el.
Acest eveniment releva faptul ca, din perspectiva crestina, putem afirma ca exista intotdeauna alternativa pentru actiunile noastre, pentru a da dreptul de a alege si a arata ca acest drept implica responsabilitate. Omului i-a fost dat acest drept in virtutea demnitatii sale de a fi fost creat “dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu” (Facerea 1,26), ceea ce ii confera un rol special in creatie: acela de a umple pamantul si de a-l stapani, luand intotdeauna deciziile cele mai bune, in mod responsabil. Omul a fost de la inceput “pecetea desavarsirii, deplinatatea intelepciunii si cununa frumusetii” (Iezechiel XXVIII, 12) si i-a fost dat dreptul de a proteja creatia, dar si dreptul dar si libertatea de a o manipula si distruge. In ultima instanta, de alegerea sa tine calitatea relatiilor cu Dumnezeu, cu semenii si cu creatia.

Sfanta Scriptura face o distinctie clara intre regula lui Dumnezeu si regula omului, cea din urma neputand fi independenta de cea dintai. De aceea Dumnezeu sanctioneaza pe om ori de cate ori el impune regula ca si cum Dumnezeu nu ar exista. In astfel de situatii omul tinde sa ia locul lui Dumnezeu. Oferim doua exemple despre modul in care se poate sau nu sa respectam libertatea persoanei. Sfantul Evanghelist Marcu vorbeste despre un om posedat de un duh necurat (V,2-13). Duhul intrase in om in mod abuziv facandu-l sa traiasca “prin morminte si in munti, strigand si taindu-se cu pietre”, nemaiavand, asadar, nici o libertate, pentru ca era controlat de respectivul duh. Cand Mantuitorul Hristos a poruncit duhului sa iasa din el, acesta si-a revendicat libertatea: “Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preainalt? A venit inainte de vreme sa nu ma chinuiesti!” Iisus nu a replicat duhului cu o intrebare similara, “dar tu de ce chinuiesti acest om?”, ci i-a ordonat pur si simplu sa iasa din om, vindecandu-l. Atitudinea ferma in cazul libertatii, Hristos o recomanda si oamenilor: “Ci toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi faceti lor, ca aceasta este Legea si profetii” (Matei VII,12). Al doilea exemplu este luat din Evanghelia dupa Ioan, capitolul II, in care se relateaza ca Mantuitorul a intrat in templu si a gasit pe cei care “vindeau boi si oi si porumbei si pe schimbatorii de bani. Si, facandu-si un bici de streanguri, i-a scos afara din templu, si oile si boii, si schimbatorilor le-a varsat banii si le-a rasturnat mesele. Si celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luati acestea de aici. Nu faceti casa Tatalui Meu casa de negustorie.” (II, 14-16). Intrebarea este: putem fi de acord cu aceasta atitudine? Cele doua exemple arata limpede ca regula lui Dumnezeu este mai presus de regula omului; paradoxal insa, respectand-o pe prima, cea de-a doua nu se mai impune ca necesara.

Trebuie sa credem ca Biblia este un cod de legi care trebuie stiut pe dinafara? Nicidecum. Dar trebuie sa ne amintim mereu ca “Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV,8) nu doar pentru unii, ci pentru toti si ca acest lucru ar trebui sa fie singurul motiv al actiunilor umane, iar atunci cand este justificata judecarea celor din jur, nu trebuie cautate versete justificative in Sfanta Scriptura, ci analizat ce este dator omul sa faca pentru oameni in virtutea acestei iubiri.

Recent, un ziarist isi punea retoric intrebarea „Suntem oare crestini?” suspectand ca inmultirea bisericilor ar inlocui o ideologie cu alta. Dreptul de a crede si a-si ridica biserici denota nevoia oamnilor de demnitate, mai cu seama in lucrurile intime, spirituale. Ei sunt toti copii ai lui Dumnezeu, chemati la dragoste reciproca, asa cum indeamna Sfantul Apostol Ioan: “Iubitilor, sa ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire.” (I Ioan IV,7-8). Dragostea ne indeamna la demnitate si respect fata de ceilalti, ne da un drept mai presus de orice legiuire. Neintelegerile dintre grupuri de indivizi sunt roadele ignorarii traditiilor unora de catre ceilalti.

Crestinii ortodocsi cred ca adevarata libertate este numai in Dumnezeu, izvorul oricarei libertati. De aceea, vorbind despre drepturi, trebuie sa le nuantam si sa le punem in raport nu numai cu semenii nostri, dar si cu Dumnezeu, cu creatia si cu noi insine. Idealul nostru crestin este sfintenia vietii, insemnand intrarea in armonie cu Dumnezeu, cu semenii si cu noi insine. Aceasta optiune conduce la respectul fata de libertatile si drepturile celui de langa noi. Importanta este si eliminarea tuturor formelor de sincretism religios, precum si a conceptului de “religie universala”, pastrand identitatea a tot ceea ce cultura si credinta aduce patrimoniului umanitatii diverse. Educatia este cea care duce la eliminarea tuturor formelor de intoleranta si a falsei prezentari a grupurilor religioase.

„Masura geniului, spunea Petre Tutea, nu este filosoful, ci sfantul”. Intr-o exprimare juridico-teologica, Dumnezeu a dat omului, prin creatie si rascumparare, dreptul la sfintenie.

For a servant of Christ in His Church, speaking about the God’s care for people is a most natural thing and indeed Providence has always featured prominently in the teachings on the Christian faith. The visit of two pastors of the Danish Lutheran Church, in 1998, was an opportunity afforded by Providence for an encounter between two ecclesial traditions and cultures, markedly different yet with much in common that needed to be shared: pastoral issues, experience exchange, challenges to the Churches in Europe, training of future Church ministers, and openness and dialogue for the benefit of the faithful and the fulfilment of the calling to unity for which Christ prayed to the heavenly Father.

It was indeed a gift of Providence that Martin Boje Kristensen and Karin Vestergaard visited parish communities, schools and projects of the Metropolitanate of Moldavia and Bucovina, Romania to explore avenues for cooperation and mutual growth. Exchange programmes have continued ever since, enabling partnerships between communities in the two Churches, Lutheran and Orthodox. Activities have included visits of Romanian priests to Danish parishes, talks and lectures on spiritual life and pastoral practices, pilgrimages by Danish faithful in Romania, pastoral courses, sacred music concert tours and, in 2006, a high-level visit by Bishop Karsten Nyssen who headed a delegation of pastors, on the invitation of H.E. Metropolitan Daniel, now the Patriarch of the Romanian Orthodox Church. Thanks to the commitment and efforts of the Inter-Church Committee in Denmark led by Pastor Paul Erik Knudsen, every year Romanian students have been offered traineeships in social assistance at Diakon Highschool in Aarhus.

From the Romanian perspective, the experience and benefits of this exchange have been immeasurable. Perhaps one of the chief aspects of this cooperation refers to the deeper engagement of the laity in the Church at this end, for they are the Church indeed. Whereas often in the Orthodox milieus the Church is viewed as a ritualistic and traditional institution, the Danish experience has shown that she is called to be in the midst of society, among the people of God, through programmes and actions that help to cultivate virtues such as peace, cohesion, understanding, dialogue, education, hospitality, and healing, without losing any of its liturgical, dogmatic or canonical heritage. Here is the statement of one of the Romanian priests attending the programme: “I have often wondered: Why are Lutheran ministers interested in the pastoral activity in the Orthodox world? I found the answer immediately after coming into close contact with their pastoral-missionary and especially philanthropic activities. I realise that we, Orthodox priests, have a receptive audience, our voice is respected and the faithful have steadfast faith in God, although the priests are expected do more for the faithful … I have learnt from our Danish partners how we can develop activities for and with the faithful. We still have a lot to learn about how the Church must be engaged in social life. I have understood and become aware of the need to expand my English vocabulary with theological terms, to develop my knowledge and communication tools and now I appreciate the importance for any Romanian priest of speaking an international language.”

We have noticed and admired the Danish pastors’ knowledge of the Orthodox milieu, their interest in the theology of the icon, in developing the religious education system and in the effective and coherent engagement of the Church in social issues placing the human person at the forefront of their concerns.

The cooperation thus far, which we hope will expand on the long term, provides an opportunity to highlight several positive aspects of the two cultural and religious contexts. The continuation of the exchange and training programmes is more than necessary to provide opportunities for mutual knowledge, for Protestants to become familiar with Orthodox teaching and spirituality and for the Orthodox to be able to implement more community programmes based on the Danish experience for even in those who do not attend the church regularly there image of God is present. It is an opportunity for our Churches to express a common Christian statement, to bring light against the darkness of global secularisation, to proclaim and bring living witness before people that the Lord, through His Providence, brings us together so that together we may discover Him more profoundly, as the disciples Luke and Cleopas did on the road to Emmaus.