pr. Dan Sandu

Din punct de vedere religios astazi, tendintei de integrare holista a tuturor confesiunilor (ecumenismul ca manipulare), i se opune tendinta “privatizarii” religiei potrivit imaginatiei si bunei placeri a individului care poate lua din mesajul crestin doar acele elemente care-i convin. Vorbim deci despre o tensiune generalizata: pe de o parte dorinta de apropiere si unificare între conumitati de indivizi, iar pe de alta parte o ispita de individualizare, de singularizare si, în mod tragic, de insingurare a persoanei umane.

Acesta este contextul în care lumea cauta un raspuns, mai cu seama în spatiul, deja confuz, al vietii spirituale. În perspectiva sociologica, fiecare religie poate oferi un raspuns, niciodata satisfacator, cu valabilitate numai în anumite circumstante: gradul de cultura, preocuparile si mai ales ierarhia de valori a comunitatii careia se adreseaza. Ca una care a constituit alternativa spirituala credibila, Ortodoxia prezinta astazi un tot mai larg interes în societatile seculare, puternic dezvoltate din Occident, în baza experientei ei îndelungate, ignorata sau chiar ironizata de cultura tehnicista moderna.

Ortodoxia a devenit cunoscuta în aceste medii prin intermediul icoanei, expresia cea mai elaborata a credintei si simtului artistic al omului pentru frumos si desavârsire. Dupa Lucian Blaga, “… în arta bizantina, figurile picturale sunt elementar stilizate, ritmic cladite. Prin expresia lor, figurile se declara purtatoare ale unei transcendente; un reflex de eternitate s-a coborât asupra lor. Un calm sever, de dincolo de lume, le patrunde. Figurile nu sunt naturalist individualizate, nici platonic idealizate, ci sofianic transfigurate.” Din punct de vedere interconfesional, icoana, si în general orice reprezentare, a constituit una dintre diferentele majore între Bisericile Protestane si Biserica Ortodoxa. Astazi, aceasta diferenta de opinie nu mai exista: în foarte multe dintre Bisericile Protestante exista, sub o forma mai mult sau mai putin stilizata, icoana. Au trebuit câteva sute de ani pentru a se ajunge la concluzia ca icoana are are un rol deloc neglijabil într-un îndoit sens: este efect si rezultat al proppriei credinte, dar devine cauza si motivatie pentru credinta altora. Ea are un potential enorm pentru dezvoltarea vietii religioase, comunicarea si sensibilizarea sufletelor pentru primirea mesajului crestin, pentru promovarea spiritualitatii si pietatii. Sentimentul religios se exprima astazi sub forme artistice noi, folosindu-se tehnici noi, adaptate la structura de asimilare a generatiei prezente. Cu toate acestea, frumusetea ca necesitate si scop spiritual vine din trecut si trece în viitor fara a pierde din valoare, pentru ca ea este o reflexie a frumusetii divine.

Imaginea reprezentativa pentru Ortodoxie este Iisus Hristos Pantocrator sau Atottiitorul care se gaseste pe cupola sau locul cel mai înalt al fiecarei biserici ortodoxe ori pe catapeteasma; El este Cel ce priveste spre lume, o protejeaza, îi da sens si speranta. Aceasta icoana a lui Hristos Pantocrator scoate în evidenta doua aspecte: Imparat Atotputernic si Mântuitor: “Cu ochii atintiti asupra lui Iisus, începatorul si plinitorul credintei, care, pentru bucuria puna înainte-I, a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evrei 12,2). De aceea crucifixul, Hristos mort sau agonizând, nu ne este specific, pentru ca noi credem în Hristos înviat si înaltat. Crucifixul prezent în bisericile noastre are rolul sau bine delimitat dar nu ocupa un loc teologic central si definitiv, ci reprezinta un moment din actul de mântuire a neamului omenesc, în timp ce Hristos înviat este prezenta vesnica în umanitate si transcendenta.

Cuvântul “ortodox” înseamna “dreptmaritor” sau “a cinsti cum se cuvine” dar astazi a mai capatat un înteles: în limbile occidentale el inseamna “traditionalist”, “vechi”, “acceptat”, “conformist”, “conventional”, “corect”, “doctrinal”, “obisnuit”, “stabilit”, “oficial”, “primit”, “adevarat”, “bine-stabilit.” Din nefericire, pentru foarte multi dintre intelectualii zilelor noastre din Est sau Vest, Ortodoxia ar însemna o traditie stereotipa careia i se atribuie “conservatorism în materie de ritual, cult si Liturghie, radicalism în domeniul doctrinei de credinta, maximalism în ce priveste asceza si spiritualitatea, patriarhalism în domeniul organizarii bisericesti si dreptul mirenilor”. Pentru un membru al acestei Biserici, Ortodoxia este un mod de viata pastrat si transmis de 2000 de ani si valabil atât pentru laic, cât si pentru preot sau calugar, în dorinta lor comuna dupa iubirea si fericirea vesnica. Ea este un mod noetic de relatie cu Dumnezeu, care nu este abordat nici numai cu mintea, nici numai cu meditatia pietista, ci cu inima si mintea curatite de pasiuni dezordonate. Daca acceptam ca valoare suprema si scop al vietii pe pamânt relatia de iubire cu Dumnezeu si semenii, atunci ortodoxia este intrarea misterioasa în lumea lui Dumnezeu, este “solutia” data de Iisus Hristos si îmbogatita de Biserica pentru atingerea personala a acestui ideal si întemeierea Imparatiei lui Dumnezeu aici si acum, nu într-o lume abstracta si fantomatica.

Daca am încerca sa definim ceea ce ofera caracteristic Ortodoxia fata de confesiunile crestine în general, trebuie sa ne oprim asupra câtorva particularitati:

1. Ceea ce este specific Bisericii Ortodoxe este iconografia. Aceasta este strâns legata de spatiul eclezial si viata spirituala. “Omul religios – spune Dan Monahu – este, la noi, departe de a fi un personaj apartinând istoriei, chiar daca civilizatia contemporana lasa uneori impresia de a fi creat un om european “standard”, pozitiv si ateu. In aceste conditii, spatiul eclezial nu este conservat ca document de civilizatie al unui timp revolut, ci ca spatiu activ, în care imaginea joaca un rol esential. Innoirea produsa în secolul al XIX-lea prin transformarea iconografiei ortodoxe într-o viziune “simplificata”, clasicizanta, de factura europeana, nu a fost decât un hibrid ce ramâne, indiscutabil, un document al epocii, dar care este perceput astazi ca un fenomen decadent.” Icoana poarta, asadar, acest calificativ numai în masura în care îsi îndeplineste rolul pentru care a fost creata: reflex al realitatii transcendente, lume a sfinteniei, asa cum trebuie sa fie, nu asa cum este.

2. Epicleza neîntrerupta sau invocarea Duhului Sfant, care a desavârsit întemeierea Bisericii pamântene prin pogorârea de la Cincizecime si care devine calauzitorul întregii vieti a crestinului ca individ si comunitate. Toate slujbele încep cu rugaciunea “Imparate ceresc…” adica invocarea Duhului de a curati mintea si inima celui care începe o rugaciune sau o activitate cotidiana. Mai mult, însasi pâinea si vinul de la Sfânta Liturghie se prefac în Trupul si Sângele lui Iisus Hristos numai prin lucrarea harica a Sfântului Duh care este invocat de preotul slujitor. El transmite harul nevazut al lui Dumnezeu în viata de zi cu zi, este elementul de legatura între aici si dincolo. Astfel, numai ceea ce este facut in cooperare cu Duhul lui Dumnezeu are trainicia colaborarii umanului cu supraomenescu. La aceasta se refera expresia româneasca cea mai frecventa: “Daca da Dumnezeu!” , “Daca ajuta Dumnezeu!” sau “Doamne ajuta!”, o invocare permanenta pe care nu o întâlnim atât de des întrebuintata în alte culturi contemporane. Duhul Sfânt înseamna traditie si unitate a credintei de-a lungul istoriei. Traditia nu înseamna “reconstituirea” trecutului prin mijloace arheologice, biologice sau prin deductii istorice, ci experienta aceluiasi spirit al legaturii pe care Biserica a creat-o si a întretinut-o în relatia cu lumea; aceasta relatie este caracterizata prin perioade comune de criza si consolidare.

3. Cinstea deosebita acordata Sfintei Fecioare ca cea care a devenit model al umanitatii in Legatura cu dumnezeirea, prin expresia submisiva: ”Fie mie dupa cuvântul Tau!” Relatia pe care poporul ortodox o vede între Fecioara si Fiul dumnezeiesc este aceeasi cu relatia dintre mama si fiu din viata de zi cu zi, din perioada arhaica româna; de aceea toate cântarile dedicate Fecioarei au frumusetea si gingasia primelor cuvinte rostite de copilul care-si iubeste mama. La randul ei, aceasta capata prerogative nemaiîntalnite in fata Fiului Judecator, la care devine influenta, nu neaparat pentru curatenia propriei vieti, ci pentru ca El este Fiul ei si nu îi va refuza nimic din ceea ce-I cere ca mama, pentru alti oameni.

4. Compasiunea fata de suferinta; com-pasiunea înseamna nu numai sentimentul de mila pentru cineva aflat în suferinta, ci “patimire împreuna cu”, identificarea cu suferinta celuilalt care devine motivatie pentru a-l ajuta. Ortodoxia este umana pâna la naivitate. Ea nu exceleaza în organizarea sistemelor de ajutorare, dar îndeamna pe fiecare individ sa contribuie la alinarea suferintei pâna la conditionarea acesteia de propria mântuire, pentru ca, dupa expresia Sfintei Scripturi, Hristos este cel care sufera în fiecare om. Astfel se explica multimea saracilor si cersetorilor pe care-i descoperim în jurul oricaror biserici ortodoxe. Nu este o imagine cu care sa ne mandrim, pentru ca la aceasta a contribuit întregul sistem anterior, dar este o realitate ce nu s-ar putea eradica nici macar prin lege deoarece atât cât crestinii vor oferi milostenie si va exista saracie, saracii, reali sau închipuiti, vor fi acolo.

5. Isihia sau linistirea sufleteasca, interioara în meditatie si rugaciune, în umilinta si recunoasterea efemeritatii propriului sine, cu rostirea neîncetata a “Rugaciunii lui Iisus”. Foarte adeseori si eronat, aceasta practica a fost asemanata cu meditatia yoga si rostirea mantrei; exista, într-adevar, asemanari aparente referitoare la singuratate, concentrarea propriei vointe spre meditatie, reglarea respiratiei, însa ceea ce are ea original este faptul ca scopul nu este desfiintarea sinelui în nimicul originar, ci vederea luminii dumnezeiesti si intrarea misticului în relatia personala de iubire cu Dumnezeu. Acest tip de meditatie nu risca sa devina nici un exercitiu psiho-somatic cu scop curativ, nici o filosofie esoterica speculativa si nici un pietism dulceag pentru ca are ca fundament adevarul revelat cu valoare absoluta: Hristos este Fiul lui Dumnezeu si are puterea si dorinta de a mântui pe om, daca acesta din urma o cere. De aceea isihia si pornirea spre mistica sunt echilibrate de evlavia evanghelica, sub forma “iubirii dusmanilor, ospitalitatea oferita saracilor, dreptatea facuta copiilor abandonati si femeilor denigrate, denuntarea raului acolo unde se ascunde în societate.” Acest imbold pentru meditatie si viata spirituala intensa se datoreaza faptului ca, dupa perioada de comunism prin care au trecut tarile ortodoxe, perioada în care s-a urmarit desacralizarea valorilor crestine, ignoranta religioasa, lipsa de credinta si speranta, eliminarea misterului si afirmarea materiei si ratiunii ca valori supreme, oamenii cauta o cheie spirituala pentru a descifra sensurile adânci ale lumii si istoriei. Lumea nu este numai materie, sau chiar daca este materie, aceasta trebuie învesnicita prin lucrarea omului. De aceea, ortodoxia aduce un suflu spiritual mereu nou, al savoarei inefabile a rugaciunii si iubirii, al candorii omului în mijlocul creatiei pe care nu trebuie sa o exploateze irational, ci sa o foloseasca si sfinteasca. Spiritualizarea istoriei este o chemare a lumii moderne, ca revers fata de idolatrizarea ei, atât în societatea globalizanta comunista dar si cea consumerista capitalista.

6. Monahismul sau idealul crestin relizat prin disciplina voturilor care sunt forme de intensificare a vietii spirituale. Monahul urmareste mântuirea lui si a lumii prin idealul martiriului, adica asceza, renuntarea, privatiunea de tot ceea ce este material si cultivarea virtutilor sau spiritualului din sine. El nu fuge din lume pentru ca o uraste ci refuza sa devina sclavul materiei si al lumii, pe care o abordeaza în mod critic pentru a o îndrepta. Monahul nu se deosebeste de laic din punct de vedere spiritual sau etic, ci încearca sa intensifice în sine prin rugaciune, meditatie, înfrânare si munca, lucrarea harului lui Dumnezeu. Idealul comun al celor doua categorii este sfintenia.

Fata de aceste valori si frumuseti ale Ortodoxiei, mesajul omenirii astazi este unul straniu: societatea afirma uneori despre sine ca este crestina, însa putin din viata ei dovedeste acest lucru; unele societati contemporane se auto-intituleaza non-crestine sau post-crestine. Motivul acestui fel refractar de abordare a vietii religioase sta în exacerbarea rationalului în detrimentul misterului, în certitudinea de auto-suficienta a individului, certitudine creata si întretinuta de gândirea autosuficienta si materialista despre lume care ofera orice oricui, ca si de modernism: “Modernitatea reclama recunoasterea valorii [unilaterale] a individului si societatii, mai bine zis a autonomiei lor în raport cu sistemele religioase. Stiintele exacte tin cont de aceasta autonomie a lumii sensibile, a creatiei contingente, de care au nevoie în cercetarea lor stiintifica si tehnica. Cu accentul ei pe alteritatea lui Dumnezeu si pe lume ca substanta, teologia occidentala ar raspunde acestui deziderat. Concentrarea eshatologica a ortodoxiei, insistenta asupra “Cerului pe pamânt” acopera creatia si istoria de un val mistic, astfel ca lumea nu ar mai avea autonomia ei”.

Pe aceasta baza unii sociologi si oameni de stiinta au creat imaginea artificiala a unei tensiuni între Ortodoxie, modernism si stiinta. Spunem “artificiala” deoarece în istoria Ortodoxiei nu se cunoaste un conflict între religie si stiinta, pentru ca Ortodoxia nu a fost niciodata împotriva stiintei si, de aceea, nu exista un Galileo Galilei martir în lumea ortodoxa; cu toate acestea, deoarece ea nu exclude existenta misterului din creatie, este adeseori tratata ca adepta a anacronismului în materie de stiinta. Ortodoxia este critica, într-adevar, la adresa unor stiinte, dar numai a acelora care reclama “autonomizarea secularului, lasarea istoriei în conditiile ei, în mâna creaturii, nu a Creatorului”. Daca pentru modernism lumea înseamna numai stiinta, tehnica si activism social, pentru Ortodoxie materia, trupul are valoare soteriologica, pentru ca nu ne putem mântui decât prin trup si în context material vizibil si, prin aceasta, valoarea materiei devine vesnica si inestimabila. În acest punct Ortodoxia se întâlneste cu ecologia. Din punct de vedere ortodox, secularul nu trebuie sa se deosebeasca de sacru, ci sa se îmbine si sa se înmanuncheze pentru a da sensul plinatatii vietii.

Religiozitatea se manifesta acum sub doua forme: indiferenta individualista in care crestinul este preocupat numai de propria credinta si credinta exprimata agresiv, prin forme violente sau extremist-fanatice. Daca ortodoxia s-ar manifesta sub astfel de forme, in primul caz s-ar reduce la individualizare si disparitie, iar in al doilea s-ar transforma în secta. Pentru ca în conceptia crestina ortodoxa crestinul fara o comunitate de iubire nu este un adevarat crestin, ea tinde sa pastreze echilibrul între a conserva si transmite valorile autentice traditionale si a evita comportamentul sectar, exclusivist. In acest fel, ortodoxia devine marturisire, nu în primul rand a cuvantului, ci a fiintei, caci crestinul este potential imaginea lui Hristos.

In general, Ortodoxia nu este preocupata de parte, ci de întreg; ea nu este un sistem filosofic ce depinde de faima unui anume teolog, la un moment dat in istorie, ci un mod de viata trait si recomandat tuturor membrilor acestei biserici. In Biserica ortodoxa nu a existat niciodata un Toma d’Aquino, Karl Barth, Friedriech Schleiermacher, Hans Küng, Jürgen Moltmann sau altii, pentru ca accentul nu a cazut niciodata pe teolog si creatia lui celebra, pe care urmasii o studiaza, ci pe comunitatea care formeaza teologul si relevanta teologiei lui pentru viata crestina. Adevaratul teolog este cel care traieste ceea ce scrie si scrisul transmite mai mult decat întelesuri: transmite semnificatiile care depasesc hotarul cuvintelor, care vin direct din inima si trairea personala a autorului la sufletul cititorului; aceste semnificatii sunt doar umbrite de cuvinte, pentru ca cititorul intra în rezonanta nu cu conglomeratul de cuvinte, ci cu spiritul care l-a animat si l-a calauzit în scriere; de aceea, adevaratele carti teologice nu cad in desuetudine. Aceste remarci sunt valabile si pentru pictor sau restaurator.

Am afirmat aceasta pentru a întelege mai bine ca pastrarea si restaurarea valorilor ortodoxe este o datorie morala si mântuitoare pentru fiecare membru al Bisericii, fie ca este credincios laic, preot, calugar sau specialist. Mai mult, motivatia prima a acestei lucrari nu este responsabilitatea fata de un patrimoniu religios în primul rând, ci fata de propria constiinta si de propria mântuire. In timpul dicaturii, patrimoniul bisericesc iconografic a suferit mutilari pentru ca multe dintre lucrarile de restaurare nu si-au îndeplinit rolul, acela de a reda operei “starea sa primitiva, adica de a o face proprie pentru destinatiunea ce trebuie sa i se dea”; o biserica transformata în muzeu nu este un monument restaurat integral, pentru ca a fost abuziv privata de rolul pentru care a fost creata; la fel, icoana aflata într-un muzeu nu se mai poate numi la propriu icoana pentru ca rolul ei a fost redus doar la a induce o emotie artistica de moment: “Contemplata doar ca opera de arta, imaginea manifestata prin icoana, de pilda, este degrevata în mod pagubitor de functiunea ce articula cândva toate însusirile sale într-un discurs surpaestetic, neechivoc si coerent: cel teologic”. Astazi, în timp de libertate, se lucreaza ca patrimoniul bisericesc sa fie îmbogatit: se construiesc biserici, se picteaza si se restaureaza. Insa paralel cu aceasta, nu mai este un secret ca patrimoniul este jefuit, exploatându-se ignoranta unora pe de o parte si lacomia si lipsa de scrupule a altora pe de alta parte.

In perspectiva rolului pe care preotul trebuie sa-l joace în promovarea si pastrarea artei ecleziale autentice este demna de mentionat o remarca din revista “Lumea noua”, anul VIII, nr. 11-12, din 1939, pp. 262-263, facuta de profesorul M. Manoilescu: “Daca de la razboi încoace s-a facut în tara noastra un progres moral vizibil, este desigur în redesteptarea sentimentului religios la clasele superioare, iar aceasta redesteptare este datorata unei echipe de intelectuali fanatici ai ortodoxiei, în frunte cu preotii teologi.”

In multe instante, astazi, apelam la modelul interbelic. Personal, doresc ca si astazi sa se poata scrie astfel de cuvinte despre preotimea româna: preotul carturar, bine documentat si preocupat de diferitele aspecte ale vietii cultural-spirituale poate sa devina din nou ideal si exemplu pentru societatea româneasca, asa cum a fost si în trecut. Dar, daca preotul are nevoie de o mai profunda educatie artistica, nu este mai putin important ca si laicul sa aiba o mai bogata cultura teologica, viata de rugaciune si spiritualitate autentica. Aceasta pentru ca educatia nu trebuie sa se restrânga numai la un cerc restrâns de specialisti sau numai la personalul clerical, ci la toti cei implicati în viata religioasa a unei comunitati, care folosesc bunurile patrimoniale ca bunuri comune. Educatia deplina în acest sens, credem ca trebuie sa vizeze trei aspecte: de informare (pentru toti membrii Bisericii), de formare (pentru specialisti si personalul clerical) si mai ales de transformare (pentru toti), ca o încununare a primelor doua. Biserica este un loc al credintei: ea aduce aminte celor ce o privesc de credinta si de rolul ei, fie ca sunt credinciosi sau necredinciosi. Biserica este oglinda satului sau a unei comunitati. De aceea o biserica îngrijita, pe lânga bunul renume pe care-l aduce parohiei, dezvolta interesul si dragostea pentru rugaciune si vorbeste cu o mai mare forta despre Dumnezeu.

„A merge la biserica” a devenit, in limbajul comun, echivalentul lui „a fi bun crestin”. „A merge la manastire” e inteles deja ca eveniment ales, semn al virtutii pentru care se depun eforturi suplimentare. „Mersul la manastire” imparte pe credinciosi in doua categorii: unii merg pentru hrana sufleteasca, manifestata in participarea la slujbe, nevointe, daruri catre manastire, pocainta individuala, eventual spovedanie si impartasire, altii merg ca turisti sau pelerini deghizati, ale caror gesturi se reduc la vizitarea bisericii manastirii, a muzeului sau unor cladiri administrative, eventual servirea unei mese „la protocol”. Si unii si altii pleaca multumiti, unii mai (ne)ziditi sufleteste decat altii.

Trebuie sa ne intrebam ce este manastirea si care este rolul ei, ce este biserica si care este rolul ei? Mergem la manastire sau la biserica? Exista vreo diferenta de calitate intre una si cealalta?

De la inceput trebuie sa precizam ca Biserica (scris cu majuscula) este institutia divino-umana intemeiata de Mantuitorul Hristos prin jertfa pe cruce, adica echivalentul sacrificiului filantropic. In Biserica intemeiata de El se lucreaza la re-zidirea relatiei omului cu Dumnezeu si cu semenii, prin practicarea Sfintele Taine, credinta dreapta, rugaciune si filantropie. Prima comunitate vazuta numita „Biserica” s-a format la Ierusalim, la Pogorarea Sfantului Duh, imediat dupa predica Apostolului Petru care, prin cuvantul adresat natiunilor „din toate cate sunt sub cer”, adunate la o sarbatoare iudaica. Ascultatorii au fost „patrunsi la inima”, iar efectul imediat a fost botezul ca la 3000 de suflete. Firesc, dupa botez au inceput sa staruie in „frangerea painii” (Sfanta Liturghie) si in rugaciune, erau adunati in obste (comuniunea), in frica de Dumnezeu, vindeau cele ce aveau si le ofereau pentru cei saraci (Faptele Apostolilor, capitolul 2). Biserica era asadar, o comunitate de oameni cu o anumita stare de spirit, devotament si daruire, desi nu aveau nici un loc de inchinaciune. Liturghia, rugaciunea, comuniunea si filantropia faceau Biserica.

Administrativ, dupa secolul al IV-lea. Biserica a luat forma institutionala, cu o locatie clara, ierarhic constituita, fiind apoi organizata in comunitati locale, numite parohii. Structurile de baza ale Bisericii astazi sunt parohia si manastirea, adica doua grupuri de credinciosi animati de aceealasi entuziasm al credintei si fervoarei pentru mantuire. Ambele sunt orientate in jurul edificiului bisericesc, in numele credintei si principiilor de viata comune. Ele se aseamana cu familia: parohia este o familie mai numeroasa, condusa de un preot paroh, numit „parinte”, iar manastirea este o familie mai mica, cu un regim de viata si disciplina mai severe, liber acceptate si respectate, sub autoritatea unui „parinte staret” sau „maica stareta”. Ambele comunitati vizeaza sa conduca pe membri la implinirea idealului de mantuire sau comuniunea cu intemeietorul Bisericii, Domnul Iisus Hristos. Pe langa intelesul de „adunarea celor credinciosi”, notiunea de „biserica” s-a folosit mai mult pentru a desemna acel edifciu in care se savarsesc slujbele liturgice, pus sub ocrotirea unui sfant sau eveniment mantuitor numit „hram”.

„Manastirea” isi trage denumirea de la doua cuvinte grecesti, monos care inseamna singur si stasis care inseamna stare. Intr-o definire simplificata, este locul unde oamenii locuiesc singuri, dar nu sunt „insingurati” sau „singuratici”. Primele manastiri au fost colibe de anahoreti, sihastri si pustnici care se retrageau din lume pentru nevointe ascetice, dar care luau lumea cu ei in rugaciune. Sfantul Antonie cel Mare a fost cel care a initiat un proces de adunare a acestor pustnici pentru lucrari, invataturi si viata comuna, intr-un fel de colonii. O astfel de colonie se numea lavra, tot de la grecescul lavrai care inseamna catun, sat. Din ratiuni administrative, aceste lavre au devenit comunitati organizate cu un complex intreg de cladiri, cu ierarhie si ascultari date monahilor, menite sa le zideasca sufletele, sa ii fereasca de ispite si sa ii conduca pe drumul mantuirii, prin practicarea virtutilor. In general, manastirile se zidesc in locuri unde s-a aratat grija lui Dumnezeu, prin minuni sau oameni alesi. Tendinta a fost de a le zidi in locuri retrase sau inaccesibile, pentru a afla linistea propice rugaciunii, dar regula nu este stricta: in Constantinopol, capitala Imperiului bizantin, existau faimoase manastiri cu sute de monahi eruditi, adevarate oaze de spiritualitate si cultura. Manastirea este, deci, un complex de locuinte si cladiri administrative construite intotdeauna in jurul bisericii, care este dealtfel pivotul vietii monahale.

„Biserica” (de la grecescul basilica), fie ca este de parohie, fie ca este in manastire, are rolul de spatiu sacru in care se savarsesc slujbe si rugaciuni pentru mantuirea credinciosilor, monahi sau laici. Biserica de manastire nu este „mai sfanta” decat cea de parohie. Numai oamenii care se roaga in biserici pot fi mai buni, mai curati sau chiar sfinti. Cladirea bisericii este sfanta prin consacrarea sau sfintirea ei de catre episcop si asezarea in Sfanta Masa din altar a unor particele de moaste de martir. Nu exista manastiri fara biserica (adeseori este un paraclis interior), dar exista manastiri cu mai multe biserici, functie de numarul de vietuitori din manastire. Cel mai frecvent, manastirea are biserica in centru, atat spiritual cat si spatial.

Este bine si folositor sa mergem si la manastire si la biserica, pentru ca tot la in Biserica mergem. Pentru exactitate, se poate spune „am vizitat biserica manastirii…” si „am intrat in biserica parohiei…”, aratand diferenta dintre cladirea slujirii si comunitatea slujitoare, manastirea sau parohia. Biblic vorbind, prin Botez, suntem in permanenta in Biserica si, mai important, suntem Biserica lui Hristos: monahi, monahii, preoti si binecredinciosi crestini, asemeni comunitatii formate la Ierusalim de Apostoli.

In concluzie, atat manastirea cat si parohia sunt forme de organizare a Bisericii, numita si „Poporul lui Dumnezeu”, sau „Laboratorul mantuirii”. „A merge la manastire” nu inseamna implicit a merge la biserica, cand este o actiune turistica. „A merge la manastire” si „a merge la biserica” nu este o virtute, ci inceputul vietii de credinta. In biserica se traieste mai intens intalnirea cu Dumnezeu, in biserica se gaseste cuvantul vietii vesnice, exprimat prin forme artistice, liturgice si mistice, in biserica omul gaseste pacea, pentru ca nu este o casa oarecare, este casa lui Dumnezeu, basilica, locuinta Imparatului.

Duminca I din Postul Mare este numita Duminica Ortodoxiei, adica a deplinei cristalizari a invataturii de credinta apostolice, unice, sfinte si catholice, prin sinoadele din 787 si 843. Termenii “ecumenic” (oikos) si catolic (kath hollos) sunt grecesti, au definit dintotdeauna Biserica nedespartita si nu ar trebui asociati cu Biserica “Latina”, ci cu Biserica universala, adica ecumenica si caholica, adica nedespartita si de pretutindeni. Cu prilejul Duminicii Ortodoxiei, Sanctitatea Sa Bartholomeu, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol (Istanbul), adreseaza o scrisoare pastorala catre credinciosii ortodocsi (a se citi ecumenici si catholici). Pe langa sensibilitatea mesajului si stilul elevat specific, Sanctitatea Sa ne readuce aminte ca Ortodoxia nu trebuie aparata, ci traita autentic si “dialogata”, fara complexe si fara tendinte exclusiviste, elitiste sau recluze. Cu alt prilej afirma: “Cine este un bun ortodox este ecumenic si cine nu cunoaste Ortodoxia nu poate fi ecumenic”. Redau mai jos textul integral, pe care il am in varianta engleza, spre folosul tuturor celor care traiesc cu adevarat Ortodoxia misionara, ecumenica si catholica.

Patriarchal and Synodal Encyclical
On the Sunday of Orthodoxy (February 21, 2010)

BARTHOLOMEW

By God’s Grace
Archbishop of Constantinople-New Rome
and Ecumenical Patriarch
To the Fullness of the Church, Grace and Peace
From our Lord and Savior Jesus Christ

Our most holy Orthodox Church today commemorates its own feast day, and – from this historical and martyric See of the Ecumenical Patriarchate – the Mother Church of Constantinople directs its blessing, love and concern to all of its faithful and dedicated spiritual children throughout the world, inviting them to concelebrate in prayer.
Blessed be the name of the Lord! Those who endeavored over the ages to suppress the Church through various visible and invisible persecutions; those who sought to falsify the Church with their heretical teachings; those who wanted to silence the Church, depriving it of its voice and witness; they all proved unsuccessful. The clouds of Martyrs, the tears of the Ascetics, and the prayers of the Saints protect the Church spiritually, while the Comforter and Spirit of Truth leads it to the fullness of truth.
With a sense of duty and responsibility, despite its hurdles and problems, as the First-Throne Church of Orthodoxy, the Ecumenical Patriarchate cares about protecting and establishing the unity of the Orthodox Church, in order that with one voice and in one heart we may confess the Orthodox faith of our Fathers in every age and even in our times. For, Orthodoxy is not a museum treasure that must be preserved; it is a breath of life that must be transmitted and invigorate all people. Orthodoxy is always contemporary, so long as we promote it with humility and interpret it in light of the existential quests and needs of humanity in each historical period and cultural circumstance.
To this purpose, Orthodoxy must be in constant dialogue with the world. The Orthodox Church does not fear dialogue because truth is not afraid of dialogue. On the contrary, if Orthodoxy is enclosed within itself and not in dialogue with those outside, it will both fail in its mission and no longer be the “catholic” and “ecumenical” Church. Instead, it will become an introverted and self-contained group, a “ghetto” on the margins of history. This is why the great Fathers of the Church never feared dialogue with the spiritual culture of their age – indeed even with the pagan idolaters and philosophers of their world – thereby influencing and transforming the civilization of their time and offering us a truly ecumenical Church.
Today, Orthodoxy is called to continue this dialogue with the outside world in order to provide a witness and the life-giving breath of its faith. However, this dialogue cannot reach the outside world unless it first passes through all those that bear the Christian name. Thus, we must first converse as Christians among ourselves in order to resolve our differences, in order that our witness to the outside world may be credible. Our endeavors for the union of all Christians is the will and command of our Lord, who before His Passion prayed to His Father “that all [namely, His disciples] may be one, so that the world may believe that You sent me.” (John 17.21) It is not possible for the Lord to agonize over the unity of His disciples and for us to remain indifferent about the unity of all Christians. This would constitute criminal betrayal and transgression of His divine commandment.
It is precisely for these reasons that, with the mutual agreement and participation of all local Orthodox Churches, the Ecumenical Patriarchate has for many decades conducted official Panorthodox theological dialogues with the larger Christian Churches and Confessions. The aim of these dialogues is, in a spirit of love, to discuss whatever divides Christians both in terms of faith as well as in terms of the organization and life of the Church.
These dialogues, together with every effort for peaceful and fraternal relations of the Orthodox Church with other Christians, are unfortunately challenged today in an unacceptably fanatical way – at least by the standards of a genuinely Orthodox ethos – by certain circles that exclusively claim for themselves the title of zealot and defender of Orthodoxy. As if all the Patriarchs and Sacred Synods of the Orthodox Churches throughout the world, who unanimously decided on and continue to support these dialogues, were not Orthodox. Yet, these opponents of every effort for the restoration of unity among Christians raise themselves above Episcopal Synods of the Church to the dangerous point of creating schisms within the Church.
In their polemical argumentation, these critics of the restoration of unity among Christians do not even hesitate to distort reality in order to deceive and arouse the faithful. Thus, they are silent about the fact that theological dialogues are conducted by unanimous decision of all Orthodox Churches, instead attacking the Ecumenical Patriarchate alone. They disseminate false rumors that union between the Roman Catholic and Orthodox Churches is imminent, while they know well that the differences discussed in these theological dialogues remain numerous and require lengthy debate; moreover, union is not decided by theological commissions but by Church Synods. They assert that the Pope will supposedly subjugate the Orthodox, because they latter submit to dialogue with the Roman Catholics! They condemn those who conduct these dialogues as allegedly “heretics” and “traitors” of Orthodoxy, purely and simply because they converse with non-Orthodox, with whom they share the treasure and truth of our Orthodox faith. They speak condescendingly of every effort for reconciliation among divided Christians and restoration of their unity as purportedly being “the pan-heresy of ecumenism” without providing the slightest evidence that, in its contacts with non-Orthodox, the Orthodox Church has abandoned or denied the doctrines of the Ecumenical Councils and of the Church Fathers.
Beloved children in the Lord, Orthodoxy has no need of either fanaticism or bigotry to protect itself. Whoever believes that Orthodoxy has the truth does not fear dialogue, because truth has never been endangered by dialogue. By contrast, when in our day all people strive to resolve their differences through dialogue, Orthodoxy cannot proceed with intolerance and extremism. You should have utmost confidence in your Mother Church. For the Mother Church has over the ages preserved and transmitted Orthodoxy even to other nations. And today, the Mother Church is struggling amid difficult circumstances to maintain Orthodoxy vibrant and venerable throughout the world.
From the Ecumenical Patriarchate, this sacred Center of Orthodoxy, we embrace all of you lovingly and bless you paternally, praying that you may journey in health through the holy period of contrition and asceticism known as Holy and Great Lent in order that you may become worthy of celebrating the pure Passion and glorious Resurrection of our Savior Lord with all faithful Orthodox Christians throughout the world.
Sunday of Orthodoxy 2010
+ Bartholomew of Constantinople
Fervent supplicant to God for all

+ Constantine of Derkon
+ Evangelos of Perge
+ Kallinikos of Lystra
+ Michael of Austria
+ Alexios of Atlanta
+ Joseph of Proikonnisos
+ Demetrios of Sevasteia
+ Irenaios of Myriophyton and Peristasis
+ Chrysostom of Myra
+ Emmanuel of France
+ Makarios of Gortyna and Arkadia
+ Amphilochios of New Zealand

Ne aflam in perioada postului, perioada la care ne gandim mai mult la cum trebuie sa fim, ce modele trebuie sa alegem si tinta la care vrem sa ajungem prin practicarea postului asa cum se cuvine. Adeseori cand spunem ca postim se intelege evident ca postul inseamna abtinere de la anumite alimente sau de la o anumita conduita. Ne vom opri la un text biblic mai putin uzitat si anume acela in care se vorbeste despre dajdie, despre ceea ce trebuie sa dam, despre ceea ce nu trebuie sa dam si despre copii. In capitolul 17 din Evanghelia dupa Matei se spune urmatorul lucru: venind in Capernaum, locul de bastina al Mantuitorului sau apropiat de Petru cei ce strang darea pentru templu si i-au zis : ”Invatatorul vostru nu plateste darea?” „Ba da!” – a zis el. Dar intrand in casa Iisus i-a luat-o inainte si i-a zis: “Ce ti se pare Simone? Regii pamantului, de la cine i-au dari? De la fii lor, sau de la straini?” El i-a zis: „De la straini!” Iisus i-a zis: “Asadar fiii sunt scutiti. Dar ca sa nu-i smintim pe ei, mergand pe mare arunca undita si pestele care va iesi intai ia-l si, deschizand gura, vei gasi un satir (un ban de argint, n.n.). Ia-l si da-l lor pentru mine si pentru tine.”

Din acest eveniment destul de succint se vede cum trateaza Iisus datoriile fata de altii si cum puterea lui dumnezeiasca depaseste spatiul limitat al cunoasterii omenesti. In traditia ebraica se spune ca atunci cand se nastea primul copil dintr-o familie, familia respectiva trebuia sa ofere la templu o dajdie sau o plata anuala, un fel de taxa anuala. Obiceiul se pastreaza din perioada robiei babilonice si este preluat de la un popor vecin. Vazandu-l pe Petru putin mai in varsta, cei care strangeau aceasta dajdie au venit dupa Iisus. Ei au tras concluzia ca el trebuie sa fie cel mai responsabil, cel mai „copt”, cel mai intelept dar n-au indraznit sa mearga direct la Hristos sa ceara taxa. Pe Petru il intreaba daca Invatatorul nu plateste dajdie.

Prin aceasta, ei recunosteau lui Iisus puterea statutul unic de Rabi, desi era mai tanar. Se stia ca Iisus Hristos este primul sau intaiul nascut al Maicii Sale. Mantuitorul, inainte ca Petru sa vina sa-I spuna ceea ce l-au intrebat cei din comisia de strangere a darilor spune de la cine ar trebui sa adune danie imparatii pamantului. Cu aceasta, el vrea sa spuna ca este imparat al cerurilor si al pamantului si ca este acum supus nu numai unei smeriri fortate, pamantesti ci si ceresti pentru ca nu-I este recunoscut nici statutul de Imparat al imparatilor, nici cel de fiu al poporului lui Israel.

Desi trebuia sa fie scutit, Hristos arata intelegere si flexibilitate cand spune: ”Ca sa nu se sminteasca acestia, mergi si arunca undita si vei prinde un peste si vei gasi un satir pe care da-l pentru tine si pentru mine nu si pentru ceilalti apostoli” . Acest lucru i-a facut pe ceilalti sa gandeasca subiectiv, pentru ca nu au inteles de ce Mantuitorul vrea sa plateasca numai pentru El si pentru Petru. El raspunde si de aceasta data, continuand in capitolul 18, continuand logica divina: nu era problema de danie, nu era problema de bani, era in primul rand problema unui efect al actiunii Lui, respectiv riscul de a sminti pe cineva. In plus, Mantuitorul face aceasta distinctie pentru a-i vindeca pe ucenici de o anumita boala, pacatul invidiei si al slavei desarte. Si intre ei existau anumite orgolii: unii voiau sa fie mai insemnati decat altii. Mai mult, lui Petru ii spusese Mantuitorul “paste oile mele”, lui Petru ii spusese Mantuitorul “tu esti Petru si pe aceasta piatra vei zidi biserica mea”, lui Petru ii spusese Mantuitorul ca il repune in starea de har, pe Petru il invita Hristos sa vina pe malurile marii si-i da putere sa calce peste scorpii si peste balauri “si nimic nu-l va vatama”. Aparent, Petru era un preferat si, de aceea, in acest text evanghelic Mantuitorul ii provoaca pe Apostoli, cu toate simtamintele lor omenesti, pentru a da lumii o invatatura care nu rezista numai la o logica contextuala, adica intr-un timp anume, ci peste veacuri. Pentru ca ei sa vada ca Mantuitorul nu il prefera pe Petru, la intrebarea ucenicilor “Cine este oare mai mare in imparatia cerurilor?”, Iisus ia un prunc il aseaza in mijlocul lor si zice: “Adevarat zic voua, de nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii nu veti intra in imparatia ceruruilor. Deci, cine se va smeri pe sine, acela este cel mai mare din Imparatia lui Dumnezeu.”

Fata de invidie si slava desarta, dorinta de a fi mai mare decat altii, mai important si mai cautat Mantuitorul arata un exemplu concret: copilul. Pruncul, cand este laudat nu se trufeste, cand este pedepsit nu tine minte raul, daca este admonestat sau daca vede pe un alt copil care poate sa aiba altceva nu invidiaza, ci doreste sa imparta, sa se bucure si el de tot ceea ce ofera contextul comunitar. Sf. Ioan Gura de Aur arata, comentand acest text ca Mantuitorul a vrut sa-i elibereze pe ucenici si de aceste 2 vicii: invidia si mandria care deformeaza, denatureaza pe om. Omul mandru este mai rau decat cel de nestiutor. El doreste sa se stie cat este el de important, nu poate intra in comuniune pentru ca el niciodata nu se simte egal cu ceilalti. Intotdeauna se va simti mai important si mai bun decat altii. Omul mandru nu-si va trata egal nici macar pe cei apropiati si pe cei pe care-i iubeste sau care-l iubesc pe el si ajunge la a le starni dispretul pentru ca el insusi mai inainte de aceasta prin mandrie i-a dispretuit. Omul mandru are o viata grea in familie pentru ca intotdeauna vrea sa i se recunoasca niste merite pe care nu le are si pe care le reclama, nu le castiga, nu le aduce printr-un anumit comportament sau atitudine.

Mantuitorul este pragmatic, concret, cand prin copil spune lumii ca fata de mandrie si vanitate se recomanda smerenia. El insista spunand ca cel care se smereste nu trebuie dispretuit de ceilalti: “Daca cineva va primi un prunc ca acesta in numele meu pe Mine ma primeste, iar cine va sminti pe unul dintre acestia care cred in mine mai bine i-ar fi lui sa i se atarne de gat o piatra de moara si sa fie afundat in adancul marii.” Nu da un verdict. Nu spune i se va lega o piatra de gat ci spune ca mai bine ar fi: consecinta spirituala a smintirii unui om curat sufleteste precum copilul, smerit precum copilul este foarte grava, in asa fel incat nu-si mai merita traiul.

Exista aici o unitate a textului biblic din care intelegem ca Hristos spune ca decât s? smintim pe cineva, desi nu trebuie sa plateasca, il trimite pe Petru sa pescuiasca si sa dea satirul din pestele prins. O alta idee de aici, este aceea ca nu cunoastem adancurile marii dar din adancurile marii se pot scoate perle, din adancul necunoscut al marii cel care este cu Hristos pescuieste satirul, pescuieste singurul peste care are satirul in el. In adancul marii, daca nu esti cu Hristos, poti sa fii unul din acei legati cu piatra de gat si care sa fie afundat in adancul marii pentru ca a smintit unul mai mici dintre acestia.

In versetul 10 se mai spune, tot in dorinta de a incuraja smerenia si curatia sufleteasca: ”vedeti, nu dispretuiti pe vreunul dintre acestia mai mici””. Nu este doar recomandarea de a nu sminti ci si cea de a nu dispretui. “Sa nu dispretuiti pe vreo unul din acestia mai mici, caci va spun voua, ingerii lor in ceruri vad pururea fata tatalui meu care este in ceruri. Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut.”

Fiul lui Dumnezeu a facut sacrificiul de a se cobori sa mantuiasca pe unul dintre cei mai mici ai sai. Este cu atat mai grav daca cineva dispretuieste pe un om, indiferent de varsta, pentru care insusi Fiul lui Dumnezeu se coboara sa-l mantuiasca. Hristos Insusi se da pe Sine exemplu ca poate sa devina unul dintre cei mici, curat si smerit.

In perioadele de purificare spirituala, randuite prin post si slujbe speciale, e recomandat sa meditam si la cat de mult afecteaza vorba si gandul drumul nostru spre ceilalti. Daca vorba duce la smintire, bine este ca, indiferent cat am considera ca avem dreptul sa o rostim, sa nu o facem, pentru ca efectul ei nu este temporar. Dupa om, ne spune acelasi sfant Ioan Gura de Aur, se vad faptele. Mandria se exprima prin cuvant si este pardonabila, dar starea de mandrie este o realitate crunta, care degenereaza in bogatie, fala, viata de lux, dispret, aroganta si multe altele. Hristos spune prin textul noutestamentar ca ceea ce conteza in fata lui Dumnezeu este cuvantul rostit si viata de pe pamant. Daca pentru oamenii de afaceri timpul inseamna bani, pentru credincios timpul inseamna schimbare, progres, mantuire.

O concluzie se impune: smerenia ca virtute crestina nu este apanajul credinciosilor singulari. Ea poate fi practica publica, vizibila in modul cum fixam impozitele si cum platim impozitele, cum se calculeaza veniturile si cum se percep taxele. Mai multa transparenta si modestie ar fi potrivita in toate, de la impodobirea bisericilor, construirea autostrazilor, calcularea pensiilor si pana la reprezentativitatea in institutiile europene, caci consecinta faptelor noastre arata nivelul de educatie: sociala, politica si crestina.

Historic insight

Monasticism appears in the Romanian history as early as the 4th century when the first archaeological evidences have revealed an organized monastic life. The first monks known in this century seemed to have come from a Christian population that was dislocated in Cappadocia by the Goths. Some are believed to have been disciples of Basil the Great, whose Regulations they were observing, in South-Eastern Romania, which was called Scythia Minor (present Dobruja). They were proclaiming the Gospel among pagan dacians. There are caves in Dobruja where Christian symbols were found on the walls. One should also mention the “psalm singing” of which a martyr of the 4th century, Sava the Goth, was accused by prosecutors. From the very beginning they were organized in monastic communities, and not as solitary individuals, sharing all in common, according to the apostolic tradition.

Monasticism developed throughout history in an uninterrupted succession to the present days. Today monasticism is flourishing given the new context of freedom. The number of monks and nuns number is decreasing and the commitment to the real asceticism is harder to assume individually, as the monasteries are becoming places of interest for tourists or even retreats, where people are bringing with them influences of the modern secularized world.

Profession into monasticism

A candidate to monasticism must first and foremost apply to enter a monastery out of a real vocation to serve God with absolute commitment. The vocation for monasticism is the key point and weights when the decision to be accepted must be taken by the superior of a monastery. It is for this particular reason that a candidate is first questioned about the reasons to join in that community, then follows a period of tests. This includes: three months of “temptation”, followed by the blessing to start practicing the obedience which normally takes 3 years; it can be extended if necessary. This period is followed by a period of training in theology, in a monastic seminary, ending with the monastic tonsure, or the profession into monasticism, which is a life lasting decision. During this testing period, the novice should have daily talks with his/her confessor, and must practice piety, obedience and faith.

The service of profession itself is similar to both: a wedding and a burial. First because the candidate is engaged with the community and takes over the entire stewardship of Christ and His Church. Second because he/she dies to the world in order to be born again into a new life. It is the reason for which the name is changed. Being dressed up, after the vow, he/she receives every piece of clothing with a special meaning and symbolism for the future monastic life, which should never be abandoned.

Every person professed into monasticism should observe the three vows for the rest of his/her life:

1. Unlimited obedience
2. Absolute chastity
3. Complete poverty

Ora et Labora

Similarly to monastic life of other parts of the Christian world, the monk/nun should have certain preoccupations and so called “obediences” in the monastery. Among the most important, it is worth mentioning:

1. Prayer. Monastic community prayer in Romania follows the pattern of the ancient Byzantine style. Offices are ordered in such a way that the whole day and night must be marked by prayer and meditation, fragmenting the normal activity in order to avoid passion for a particular activity. It is the reason for which the “obediences” are often rotating from a member to another to avoid routine or hobby. The only passion of the monastic should be prayer for himself/herself and for those in the world who do not have time to pray and meditate. An Orthodox religious will spend between 7 and 8 hours in church every day.

Private prayer plays an equally important role and aims at directing his/her solitude to the personal dialogue with God. The normal personal office of a monk takes about one hour every morning and evening. Additionally, they must read psalms, various literature on piety and meditation.

2. Work. Almost every monastery in Romania has an agrarian piece of land on which vegetables and crops are growing for the community needs. Consequently, all members are expected, to work in the field or practice other activities, for two reasons: to keep busy and avoid dissipation in worldly thought, and to earn their living. Other activities include: wood carving, painting, tapestry, embroidery, carpet weaving, icon painting etc. Today there have developed other activities such as computing, publishing, translating, social programs etc.

3. Diet. A normal day in a monastery include two light meals. There is no breakfast at all. An important role in the monastic life plays the strict continence from animal products and strict fasting. Fasting is o observed every Monday, Wednesday and Friday, as well as the four fasting periods of the year: Lent, Advent, Dormition and Saint Apostle Peter and Paul’s fast.

Organisation

The monastic life is organized in three ways:

1. Cenobitic – a monastery where everything is shared and is lead by an abbot or egoumenos.
2. Idiorithmic – life around a monastery, organized in smaller communities which provide their own living, but share in the liturgical life of the community and submit a superior.
3. Heremitic – the solitaries that abandon the world and live an austere life in wilderness, especially in the caves of the mountains. Their only concern is prayer but they keep a regular link with the nearest monastery where they take the Holy Communion.

Monastic life in Moldavia

This kind of monastic life has grown everywhere, but especially from the 14th century on it developed rapidly. Stories speak about the “hermits that were abundantly populating the Mountains of Neamtz”. Due to innumerable invasions, earthquakes and poor quality in construction, the ancient monastic settlements have disappeared, were pulled down or burnt. Other churches and monasteries fortress-like monasteries were being erected on hardly accessible places, in order to protect against invasions; many last to these days. The monasteries with the outside frescoes or the monasteries in Neamtz region are a proof of the new development.

The 18th century was the very important up-raise e of the monastic spirituality in Moldavia caused by the movement initiated by Paisius Velicikovsky in Dragomirna, Secu and Neamtz monastery which came to know the most important part of their history: the monastery reached an incredible number of 900 disciples, translations from Greek and Slavonic were made, liturgical books were printed with great impact on the Romanian society and the neighboring countries.

A dramatic year was 1959 when the communist authorities have forcibly expelled more than 3000 monks and nuns from the monasteries. They had to give up their vocation, monasteries were demolished or abandoned, and the difficult time for monasticism began. There were times when young people were banned to enter the monastic communities, when older monks had to hide in the forests, when censure and control from the authorities was imposed to monasteries.

The new monasteries that are now being built are not new enterprises, but a re-construction of what had existed before.

Relation with the parish

The Romanian Orthodoxy ordains two categories of priests:
1. Parish priests that must necessarily be married before they are ordained
2. Hieromonks or the priests of the monastery, who must be professed into monasticism before ordination.

One could thus speak of tho kind of communities: the parish community and the monastic community. They are in a interdependent connection, supporting one another: the traditional family offers the monasteries material donations, and future candidates to monastic life. In the opposite sense, the monastics have always been militant supporters of the family values such as love, understanding, tolerance, children birth. History has proved that when the family was strong, the monastic life was flourishing and the opposite.

The priests are come to the monastery often with groups of pilgrim people regularly to strengthen their faith. The faithful are saying regularly their confession in monasteries, organize pilgrimages, or simply go to visit and have retreats. When a parish comes to temporary vacancy, the priest’s responsibilities are taken over by the hieromonks of the nearest monastery.

Authority in a monastery

According to the monastic regulations, a monastic community is based on an authority which is freely accepted. Beyond the authority of God who is the key concern for the monastic’s sense of life, there is a freely accepted authority of the Spiritual Father and the Abbot. This authority is based on love of both sides.
The Spiritual Father is always an experienced monk who guides a few novices individually. He is invested with an authority which is not dictated. Every novice can choose his confessor, and can change him if he does not feel a satisfactory spiritual progress. The Confessor is only concerned with the individual life of the novice which sould be guided to live the Gospel in the personal life.

The Abbot/Staretz is the administrative responsible for all members of a monastic community, and he is given full obedience, in his quality of the “Parent” of the community. He will always be called “Father” and given a priority as the one who cares and works for the spiritual welfare of his spiritual disciples, novices or monks/nuns.

Very often, authority in a monastery is also given by the ordination to priesthood. They all have to observe the Regulations valid for all monasteries and aim continuously to the service of God and personal salvation.

DS

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

A vamesului si fariseului

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Inceputul propovaduirii Domnului

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Sf. Intai Mucenic si Arhidiacon Stefan
Fuga in Egipt

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.