Duminica a XXIX-a dupa Rusalii
Inceputul propovaduirii Domnului
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Sambata versus Duminica sau ce trebuie sa intelegem prin “Ziua de odihna” si “Ziua de slujire” ?
Daca Dumnezeu S-ar “odihni” nu ar mai fi Dumnezeu; cel mult un zeu epigon din legendarul Munte Olimp. Elaborarea calendarului crestin ortodox, cu precizarea Duminicii drept prima zi a saptamanii, este o schimbare apreciabila si apreciata de multi. Presupunem ca la baza hotararii au stat niste argumente pe care noi, credinciosii, inca nu le-am aflat nici pe cale oficiala, nici neoficiala. Cert este ca atunci cand faci o schimbare, motivatia este de a face ceva mai bun decat ceea ce a fost. Ce a fost rau cu calendarul vechi de a trebuit schimbat? E prima intrebare la care credinciosii asteapta un raspuns oficial. Ce e mai bun la calendarul din noua varianta? O alta intrebare la care ne dam cu parerea ca oameni simpli, teologi si, cred, chiar unii ierarhi care au hotarat schimabarea. Ce e rau la calendarul nou? Unii credinciosi au raspuns, dar nu putem sti sigur daca au dreptate, cata vreme nu stim ce este bine la calendarul nou, ca sa putem pune lucrurile in balanta. Un prim aspect negativ, semnalat de credinciosii dintr-un sat impartit intre ortodocsi si adventistii de ziua a 7-a (“sambatarii” sau cei care respecta ziua de sambata ca zi de odihna), a fost confuzia creata: daca Duminica este prima zi a saptamanii, inseamna ca ziua de odihna este ziua a saptea, potrivit referatului biblic, deci sambata. Asta inseamna ca adventistii au dreptate? Da, potrivit Sfintei Scripturi au dreptate ca ziua a saptea este zi de odihna. Dar cine ne poate spune daca Dumnezeu a inceput creatia intr-o Duminica? Daca am crede ca a inceput-o intr-o luni sau intr-o joi, care este ziua a saptea?
Departe de a bagateliza problema “zilei de odihna”, vreau sa spun ca, in Biblie, nu se stipuleaza o ANUME zi de ohihna, ci ZIUA de odihna, ca principiu al muncii organizate si respectului pentru munca si trupul (uman) ostenit. Dumnezeu NU AVEA NEVOIE DE ODIHNA. E imposibil de crezut ca, fiziologic, Dumnezeu a obosit. Nu ziua de odihna este cheia in crestinism, ca sa o respectam prin mimetism (ca asa a facut si Doamne-Doamne), ci CHEIA crestinismului consta in ce a facut Dumnezeu pentru lume: a invitat si a trimis pe Duhul Sfant sa o transfigureze. Am spune ca odihna zilei de sambata este relativa, chiar neglijabila, comparativ cu Invierea Domnului. Deci, nu e important CAND e ziua de odihna, ci sa fie o zi de odihna (poate personal prefer sa fie lunea). Daca ziua de odihna ar fi sambata sau Duminica si cine nu ar respecta-o ar trebui pedepsit vesnic, tot clerul ar merge triumfal la iad, pentru ca “lucreaza” in zi de Dumininca de cand se stiu.
In spatele ratiunii schimbarii din calendar credem ca ar putea sta urmatoarele argumente: teologic, Invierea este cea mai insemnata realitate, cu care trebuie sa incepem orice: viata in Hristos prin Botez, saptamana prin ziua de Duminica, ziua prin rugaciunea catre Hristos Cel inviat; misionar, credinciosii trebuie sa puna la originea oricarei actiuni saptamanale credinta in ajutorul lui Dumnezeu, cu care trebuie sa inceapa saptamana de lucru, prin amintirea a ceea ce El a facut pentru om mai intai; liturgic, este importanta prioretizarea lucrurilor: daca inainte oamenii considerau ca, dupa o saptamana de lucru (luni-sambata), merita o Duminica de somn ca final al unui stagiu de munca, in felul actual, Duminica este prima zi de munca in care, odihniti, ne rugam, prin participarea la slujbele Bisericii si gandul la Dumnezeu.
Deci, a nu se intelege ca Duminica devine zi de lucru fizic, ci zi de lucru spiritual, de “slujire”, care este mai importanta decat “odihna”. Nu este o problema daca unii tin ca zi de odihna sambata, altii Duminica sau chiar vinerea ori lunea; important este ca Duminica este “zi de lucru duhovnicesc”, nu de lenevire si de la unele si de la altele, cum se intampla deseori, indiferent daca ne aflam acasa ori in biserici.
Lasam adventistilor de ziua a 7-a si altora asemenea libertatea de a crede ca “sambata” este obligatorie pentru odihna, asa cum musulmanii cred in Coranul dictat de Allah cuvant cu cuvant, iar noi apreciam ca cel mai insemnat lucru in viata cotidiana si spirituala este gandul la Dumnezeu cel Inviat in “prima zi a saptamanii”, fata de care nimic nu poate fi mai important: nici munca, nici oboseala, nici odihna, nici stradaniile, nici agoniseala. Invierea este motiv de “slujire” comuna (nu am spus “celebrare”), respectiv de slavire in biserica, slujire a celor nevoiasi in societate, rugaciune individuala in familie, fapte bune si cultivarea virtutilor in viata personala, ca preocupari primordiale, inainte de orice grija despre cat de “obosit” sau de “odihnit” este Dumnezeu.
Duminica dinaintea Botezului Domnului
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Duminica dupa Nasterea Domnului
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Nasterea Domnului: de ce trei zile?
Nasterea Domnului Iisus Hristos este reprezentata iconografic intr-o maniera complexa, asa cum se poate vedea in imaginea inserata. Intr-o discutie recenta, un prieten punea problema “modului” in care a avut loc evenimentul si ce rol au toate acele personaje cuprinse in icoana. Cu alte cuvinte, Domnia Sa presupunea ca nasterea trebuia reprezentata mai sumar, ca eveniment punctual, asemenea oricarei alte nasteri, cu diferenta ca Maica Domnului nu a avut dureri si “sangiuiri”. In plus, sarbatoarea tine trei zile, dedicate Nasterii propriu-zise, Soborului Maicii Domnului si Sfantului Stefan, fara vreo legatura cu “nuntile” domnesti care tineau “trei zile si trei nopti”. Ce legatura exista intre aceste trei zile?
O prima remarca este ca orice nastere este legata natural de martiriu sau de jertfa. Este o jertfa pentru o mama sa dea nasterea unui copil, asumandu-si toate suferintele momentane, dar si cele de viitor, necunoscute, pe care fiul/fiica le va trai de-a lungul vietii. Maicii Domnului i s-a transmis de la inceput ca “prin sufletul ei va trece sabie”, cand era vorba despre apropiata nastere si mai indepartata rastignire a lui Iisus. Deci, era necesar ca, de Nasterea lui Iisus sa fie legate inca doua sarbatori: Maica Domnului, fara de care nu putem vorbi despre inomenirea Fiului lui Dumnezeu si Stefan, primul martir al crestinatatii, care arata pentru ce se naste acest Copil, pentru a invinge moartea si frica mortii celor care au incredere in El. Practic, in perioada dintre 25 decembrie si 7 ianuarie se cuprind 30 de ani din viata Mantuitorului: timpul este comprimat, evenimentele sunt legate unul de altul prin valoarea lor, nu prin lungimea istorica sau momentul si detaliile desfasurarii. In concluzie, crestinului i se ofera “la pachet” Nasterea lui Hristos impreuna cu maternitatea Mariei si martiriul lui Stefan. Altfel spus, cand gandesti la Nasterea lui Iisus ca sarbatoare a crestinatatii nu ai in vedere banchetul, cadourile stralucitoare, ci in primul rand ca de ea este legata cinstirea Maicii Domnului si asumarea martiriului ca rod al Intruparii Fiului din Treime. Lumea moderna ramane la nivelul pachetelor colorate, sclipitoare , a luminitelor intermitente si “mos craciunilor” nazdravani. E ca si cum ai lua un produs si ai consuma ambalajul frumos, dar nu descoperi continutul. De aceea, trebuie citite “instructiunile”, care ne sunt date in icoana Nasterii.
In icoana la care facem referire nu este cuprinsa nasterea propriu-zisa, de spital, ci mesajul nasterii lui Iisus, adica o perioada de minimum cateva saptamani. Sunt reprezentate ieslea cu Pruncul, pestera neagra, Maica Domnului gratioasa in gestul de oferire a Pruncului catre lume, ingeri, magi, profetul Isaia, Iosif gandind, ispititorul, animale, munti in atitudine de inchinare. E limpede ca, de la nastere pana la venirea Magilor a trecut o vreme. Calatoria din Orient nu era facila. Familia nu putea sa stea in pestera atata timp, iar Evanghelia chiar mentioneaza ca au venit la “casa unde era Pruncul”. Intelegem de aici ca evenimentele au fost deliberat “grupate” pentru a arata ce este important in viata crestinului din evenimentul nasterii Domnului: nu modul cum a avut loc, ci ca A AVUT LOC, ca a participat intreaga creatie, ca sunt niste semne fara de care nu se poate accepta intruparea lui Iisus ca act universal mantuitor: participarea Treimii, reprezentata prin raza stelei intreita, umanitatea lui Iisus, care este imbaiat, minunata nastere, cugetata de Iosif, aflat sub asediul ispititorului, implinirea profetiei lui Isaia (7,14), participarea ingerilor si pastorilor ca cei care, nevrednici fiind considerati (“ciobanul” si “vacarul” satului spun cata consideratie le dam), au fost primii carora Dumnezeu le vorbeste despre lucruri nestiute de filosofii vremii.
Asadar, sa nu intelegem icoana Nasterii Domnului ca o istorisire vizuala a momentului in sine, ci ca mesajul ca Hristos s-a nascut ca om, a primit toate cele ale unui prunc venit in lume in contextul cultural si ceremonial al vremii, dar, in plus, a oferit lumii elementele caracteristice unui fapt neobisnuit: inomenirea lui Dumnezeu, care face ca omul sa devina indumnezeit, fie ca e martiriu, fie ascultare smerita, fie implinirea poruncilor si ascultarea glasului ingeresc: “Ia Pruncul cu tine” crestine, si apara-L de “irozii” acestui veac!
What is about Nativity!
Nativity of the Lord
The Nativity of the Lord is the feast commemorating the coming in flesh of the Second Person of the Holy Trinity, Jesus Christ, the Son of God. It is popularly known as Christmas. Jesus Christ was born Bethlehem of the Holy Virgin Mary, through the descent of the Holy Spirit, without the contribution of a human father. The Orthodox doctrine states the virgin conception and birth of the Lord and venerates Mary as the Ever-Virgin. Jesus was born during the reign of the Roman emperor Caesar Augustus, in the year 754 ab Urbe condita, when a census was taking place in the Roman empire.
The event has a universal dimension, as it is accomplished for and through the whole creation. The icon of Nativity depicts hosts of angels singing joyous hymns, shepherds who come to worship the light in the cave and a star guiding the three wise men who travelled from the Far East to glorify the Holy Infant and offer precious gifts. The icon is inspired by the liturgy and reflects the biblical account yet also include elements handed down by tradition.
Nativity is celebrated on a fix date (i.e. December 25th) in most Orthodox Churches, except for the Old Calendarists who do it 13 days later, being the second most important feast after the great Feast of Resurrection. The dates of the other fixed feasts are established in relation to it.
The Nativity of the Lord is to be understood as an individual event, too because Jesus must be born, spiritually, in the soul of each Christian and determine an ontological change in those who accept Christ as Lord and Saviour. His birth is the premise of all His redeeming work, through which the human persons can attain godlikeness (Gr. theosis).
Se poate gresi din iubire?
Intrebare fireasca…. pentru 18 ani. Ne-a fost adresata de un (o) adolescent(a) la intalnirea cu ei, cu tinerii, despre care Patriarhul Daniel spunea zilele acestea ca este gresit sa ii consideram credinciosii de maine, ei sunt credinciosii de azi. Eu as adauga ca uneori sunt “bunii credinciosi” de azi, pentru ca nu au intrat in starea de rutina, nu cunosc inca dezamagirea, invidia si dispretul, mai cred in ideal si in frumos. Legat de intrebarea precedenta, o alta persoana intreba daca se mai poate vorbi azi de iubire.
Nu stiu cati vor citi raspunsul meu, dar cred ca exista iubire, altfel am abdica de la speranta, frumos, fericire si am deveni fiintele prin excelenta triste. Da, parafrazandu-l pe Voltaire, as spune “Daca iubire nu exista, ar trebui sa o inventam”. Deci, iubirea se manifesta prin fiinta personala, expusa aprioric erorii. Cred ca cea mai mare greseala din iubire au facut-o Romeo si Julieta. Sinuciderea “din iubire”, idealizata de Shakespeare, este de fapt o “ne-iubire”, un act de egoism personal. Este adevarat ca atunci cand nu impartasesti iubirea celuilalt simti ca pamantul se sfarseste si nimic nu mai are sens, ca totul e in zadar. Dar tocmai acest “nu mai suport” arata ca sinuciderea nu a fost din dragostea pentru celalalt, ci din dorinta si convingerea ca, prin sinucidere, scapa de chinul personal. Cu ce l-a ajutat pe celalalt actul final? Este adevarat, iubirea definitiva nu se inlocuieste cu o alta similara, ci cel mult cu un surogat. Viata insa, nu se sacrifica iubirii, pentru ca iubirea se poate sublima intr-o alta forma prin viata, dar viata nu se poate sublima suprimand-o din iubire. Ce vreau sa spun este ca iubirea poate lua alte forme in viata: de Dumnezeu, de copii saraci, de animale hoinare, etc. Acolo se implineste o iubire neimplinita in alta parte. Viata luata “din iubire” rapeste celor dragi dreptul de a iubi, aduce tristete, refuza lui lui Dumnezeu dreptul de a-i oferi alternativa; iar Dumnezeu are nenumarate variante de a satisface nevoia omului de dragoste.
Fericitul Augustin afirma “Iubeste si fa ce vrei!”, ceea ce ne forteaza sa ne definim mai inainte de toate termenul “a iubi”. Daca “greseala” din intrebarea initiala se refera la daruire premaritala, este o chestiune de prea mare intimitate, despre care nu se scrie, pentru ca am expune-o vulgarului; ea se discuta personal, cu cineva apropiat, acolo unde se poate plange si zambi, acolo unde relatia nemijlocita, “de la om la om”, depaseste exprimarea searbada a cuvintelor ce, prea deseori, ne ascund gândurile.
Duminica a XXVIII-a dupa Rusalii
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Omul – animal dependent de iubire!
Sub coordonarea lui Rogate Mshana, mai multi economisti crestini si teologi din lumea intreaga au scris o carte dedicata crizei financiare globale si intelegerii ei din perspectiva crestina. Cartea se numeste “Dreptate, nu lacomie”. Unul dintre cei care scriu a dat un citat: “Omul este singurul animal dependent de iubire. Daca il privezi de ea, se imbolnaveste, indiferent la ce varsta s-ar afla!” In intalnirea cu elevii de la Garabet Ibraileanu din seara aceasta, am dat acest citat si m-am descoperit judecat de o distinsa profesoara, al carei nume nu il stiu, ca daca sunt dependent de iubire e rau, ca e ca si cand sunt dependent de tigara.
Interpretarea aceasta este nastrusnica, dar probabil ca ar fi trebuit sa fac o precizare suplimentara: omul e dependent de iubirea celorlalti, nu de iubirea lui pentru sine, asa cum este dependent de placerea de a fuma. In iubire nu exista sau nu trebuie sa existe egoism. Jean Valjean, din “Mizerabilii” lui Victor Hugo infrunta tot ceea ce este mai urat si reprobabil din partea lumii, trece indarjit prin toate greutatile si detentie aspra, dar este schimbat de fragila iubire a episcopului Biennvenue, dar la final moare numai cand constientizeaza ca iubirea fiicei lui adoptive, Cosette, va fi daruita altcuiva, iar el va fi uitat. Nu a murit de boala, rani sau primejdii, ci de iubire.
Asadar, iubirea este virtute cat timp este daruita, creand vibratie cel putin reciproca. Cand este indreptata spre propria persoana, inceteaza de a mai fi virtute, se transforma in mistuitoarea patima a egoismului ori in ridicolul narcisism.
Sa nu confundam, asadar “dependentele”. Daca esti dependent de dor de tara, nu e pacat, pentru ca asta te face sa canti sau sa doinesti; daca esti dependent de padure, o protejezi si te inspiri din ea; daca esti dependent de prieteni, le pretuiesti existenta; daca esti dependent de iubire, ESTI. Aceasta nu e metafora, asa cum s-a sugerat. Nu am vorbit in metafore, ci in imagini reale, traite.
Cat despre fumat, desi nu avem marturii canonice daca este sau nu un pacat, el este cu siguranta un rau incomensurabil pe care omul si-l face, pe care nu l-as pune langa iubire nici macar in joaca. Ar fi deplorabil, ca si invatamanul nostru, unde valorile se confunda atat de usor doar de dragul retoricii si al “iesitului in fata”.
Unde se poate trai intens si muri usor
O lume aparte, cu o cultura diferita de noastra, in “cercul de foc” al Pacificului, unde placile tectonice se intalnesc si scutura din cand in cand pamantul din strafunduri, Insulele Filipine sunt un loc unde poti invata multe despre valoarea vietii si neasteptarea mortii. A fost ca un cosmar: un zbor interminabil, dupa care esti expus unor realitati greu de imaginat, cu oameni care sunt incarcerati sub acuzatii false, cu tarani care traiesc sub limita saraciei, cu drepturi elementare incalcate si abuzuri ale factorilor de ordine (in special armata), cu sechestrari mascate, ucideri extrajudiciare si intimidare, unde saracia este vizibila la tot pasul iar traficul de persoane e folosit la cresterea PIB-ului.
Ca “scrisori vii” (II Corinteni 3,3), o delegatie din care a fost sa fiu parte, a participat la o vizita de solidarizare cu victimele acestui regim emergent, atat de asemanator instaurarii unui sistem totalitar ca cel comunist. Ca in filmele cu “baieti rai”, oamenii sunt inchisi in custi la vedere, pe etaje, lipsiti de spatiu, agatati cu mainile pe barele de fier, dorind sa vorbeasca si sa vada pe alcineva decat “fratii” incarcerati. Din mai mult de 600 de detinuti, numai vreo 65 aveau condamnare definitiva. Celalti erau “suspecti” ca nu sunt de acord cu noua oranduire, sunt leftisti sau apartin unor fantomatice grupari teroriste. Cei mai cunoscuti opiniei internationale sunt “Morong 43″, un grup de 43 de barbati si femei (un medic, asistenti medicali si sociali), care au fost acuzati de detinere de arme si explozivi in urma cu 8 luni, inchisi fara judecata si fara condamnare. Doua doamne au nascut in puscarie, un baiat si o fetita: baiatului i-a fost dat numele “Morong” (locul de detentie), iar fetitei numele “Puscaria”.
Valoarea vietii e mica aici, motiv pentru care Bisericile au facut un front comun: sa lupte pentru viata si demnitate umana, pentru respectarea drepturilor persoanei umane. In viata de zi cu zi sunt calzi si amabili, zambesc si intra usor in discutie, vorbesc toti engleza, toate dialectele fiind masiv influentate de engleza, pentru ca au fost multa vreme proprietate americana.
Ce ne-au cerut Bisericile filipineze? Sa ne solidarizam, sa spunem lumii si sa ne rugam pentru ei. A fost o lectie, in care am vazut pentru prima data cum fiinte plapande, femei de statura mignona, sub 25 de ani (cea mai tanara detinuta inca nu avea 18 ani cand a fost incarcerata), care se comporta cu demnitate. Arata ca martirii crestini, zambesc si ii incurajeaza pe cei care le viziteaza in loc sa fie invers, canta cantece de speranta si credinta in Dumnezeu, iar daca asteapta sa fie eliberate, o fac pentru ca “pacientii au nevoie de ele”. Fiecare clipa aici trebuie traita intens, poate fi ultima, iar moartea vine prea repede, printre miliardari si cersetori, facandu-si implacabil “treaba”.
