Recunosc, m-am simtit foarte dezamagit ca nu am scris despre frica inainte de a citi articolul lui Andrei Plesu, circulat frenetic acum pe toate retelele de net, aparut,cred, in 16 februarie. Asta pentru ca port cu mine in geanta “de profesor”, niste notite despre cultura fricii pe care o experiemntez zilnic, in care suntem crescuti si claustrati. Ideea mi-a fost data de studentii carora le-a fost frica sa enunte axiome sau simple pareri personale despre viata, lucruri care nu se gasesc in carti. Ce vor spune colegii? Daca ma taxeaza profesorul? Daca pic prost? De ce sa ma bag eu? Mai bine ma fac ca nu stiu…
Pentru ca maestrul Plesu a descris admirabil “fricile” cotidiene si colective omniprezente, eu m-as limita la dimensiunea religioasa, unde este de lucrat ca si in rest. “Frica de Dumnezeu” invocata de Plesu, trebuie citita drept “dragostea de Dumnezeu”, pentru ca, spune un sfant al Bisericii: “Doamne, daca te-as sluji din frica de iad, arunca-ma in iad. Daca te-as sluji in speranta raiului, lipseste-ma de rai. Dar daca iti slujesc pentru Tine insuti, nu ma lipsi de frumusetea Ta!” Pascal este nesemnificativ fata de astfel de afirmatii. Adevarata frica nu vizeaza ceea ce pierzi sau castigi, ci sa nu fii sub asteptarile lui Dumnezeu, deci sa te temi nu de El, ci de tine insuti, sa nu-L dezamagesti. O persoana iubita nu este o necesitate, nu doresti sa “obtii” sau sa “pierzi” ceva prin ea. Ea EXISTA si aduce bucurie, atat. Dumnezeu este o persoana care iubeste nesfarsit. De aceea exista.
Concret, am importat in viata crestina foarte multe elemente iudaice si islamice, intre care si ideea de Dumnezeu “gelos”, “razbunator” si “drept”. Cu alte cuvinte, faci ceva, Dumnezeu te pedepseste (obligatoriu) daca e rau, te rasplateste daca e bine (nu e obligatoriu). In copilarie, mi se spunea: “Sa nu spui minciuni ca iti taie popa limba!”, daca as facut o boacana de copil, as fi fost pedepsit cu chinurile iadului. Frica a fost promovata ca instrument disciplinar din frageda copilarie, in defavoarea credintei, poate tocmai datorita influentei culturii de tip semitic, pe filiera turca, reprezentativa prin: lipsa de punctualitate, imprecizia promisiunilor, ochiul rau sau deochiul, vrajitoria omniprezenta, superficialitatea si tunul ca metoda de a face afaceri, lipsa de consideratie fata de demnitatea persoanei uname in general, pacaleala de piata si strada etc.
Frica paralizeaza, depersonalizeaza, inchide persoana umana, duce la dedublare, minciuna, ascunzis, fenta: copilul isi minte parintele ca a facut o trasnaie si ascunde, elevul isi minte profesorul de frica sa nu ia nota proasta, studentul isi minte profesorul din frica de a nu pierde bursa, subalternul isi minte seful iar seful isi minte angajatul de frica sa nu piarda serviciu sau sa nu se stie de ce a scazut salariul, pana si penitentul minte duhovnicul…. Toate de FRICA. Pentru ca afirmatiile libere si indraznete sunt repede sanctionate si etichetate, de comunitate, de cei “virtuosi”, de cel cu “autoritate” (Imi aduc si acum aminte fraza omniprezenta din scoala: Sandule, tu te crezi destept?). Daca nu am minti si nu am fi mintiti, nu ar mai fi gropi in sosele, nu ar mai fi servicii de proasta calitate la preturi de lux, nu ar mai pleca romanii in strainatate sa-si faca un rost si cate altele. Frica de a nu pierde guvernarea…
Si totusi, Iisus a recomandat “indrazniti”, nu fiti fricosi. Augustin a fost extrem de curajos cand a spuns “Iubeste si fa ce vrei!” Martirii care si-au asumat sa renunte la viata lor pentru viata in Hristos nu au fost niste fricosi. Am admirat studiul Mitropolitului Kallistos Ware, Dare to Hope (Indrazneste sa speri), facand referire la faptul ca pana si scriitori care au fost condamnati de Biserica pentru erezie (Origen, cu apocatastaza) pot sa spere. Cine il poate forta pe Dumnezeu sa nu salveze pe cine vrea? Sfantul Ioan Evanghelistul spune: “Întru aceasta a fost desavarsita iubirea Lui fata de noi, ca sa avem îndraznire în ziua judecatii, fiindca precum este Acela, asa suntem si noi, în lumea aceasta. In iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica, pentru ca frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desavârsit în iubire. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindca El ne-a iubit cel dintâi.” (I Ioan 4, 17-19). In vreme ce Ioan, indraznetul care a mers pana la cruce cu Iisus, ne spune ca suntem ca “Acela”, noua ne e frica sa credem ca Dumnezeu chiar e bun, chiar ne poate salva, chiar si daca nu mergem la biserica. Dar ce ar fi daca am face din suflet biserica, acasa, fara frica, fara jena? In primele secole ale crestinismului casele crestine deveneau biserici unde oamenii se adunau pentru “frangerea painii”. Acum sufrageriile spatioase sunt importante nu pentru ca sunt locuri de comuniune si ca au icoanem ci pentru ca au “un Grigorescu”, sau “un Tatarascu”, ori “un Balasa”. Cultura seculara ne face sa ne fie frica sa recunoastem in particular si in public faptul ca suntem crestini. In timpul comunismului, ne era frica sa comandam la restaurant ceva de post pentru ca se uita ospatarul crucis si ne “suspecta” ca suntem crestini, adica “dusmani al politicii partidului”.
Asadar, antidotul fricii este iubirea. Iubirea conduce la deschidere, deschiderea la incredere, increderea la rugaciune, rugaciunea la pace. La un training recent despre relatia aproape perfecta ni s-a spus ca cel mai frumos lucru pe care il putem face celui de langa noi (a se citit: aproapele, indiferent cine este, pe strada), este sa-i daruim un zambet de dimineata, fara frica de a fi intepretat, sanctionat, etichetat. Nu costa, nu doare, e doar un semn de incredere si comunicare, cu valoare imensa in sufletul celuilalt. Adevaratul crestin nu priveste in pamant, pentru ca nu poate sa-i zambeasca, ci in ochii celuilalt, pentru ca insasi notiunea “”Om” (anthropos) desemneaza fiinta care priveste inainte, in sus, cu indrazneala si speranta.
Parinte, ma bucur sa va reintalnesc, chiar daca este intr-un spatiu virtual. V-am apreciat mereu ideile inovatoare si curajul de a le face publice.
Am citit postarea de mai sus cu multa bucurie – caci ma regasesc, adica va impartasesc opinia – dar si cu intristare, caci prea putini dintre colegii nostri (de scoala, de birou etc) sunt dispusi sa accepte provocarea de a-si infrunta frica. Aceasta este, pentru mine, o plaga! Pare ca i-a cuprins pe toti. Nimeni nu are curajul sa se ridice in picioare in zilele astea, mai ales ca urmas al lui Hristos, dar nici ca Om – pentru civilizatie.
Scrieti undeva ca iubirea fata de orice persoana din jurul tau nu trebuie sa aiba o cauza, caci nu mai e iubire, ci interes – in cazul unui beneficiu pe care ea(persoana) ti-l aduce si e teama – daca simti ca nu ai de ales, ca-ti va fi “rau”, daca nu o iubesti.
Mi-a adus un minte urmatorul fragment dintr-o carte care m-a impresionat: “I love you when you’re nice, she told him once, before they were married, and it had made him furious.
Don’t say that! Christ’s sake you don’t people when they’re . Don’t you see that’s the same as saying ?”
Cred ca pentru multi dintre noi cam asa e cu iubirea fata de Dumnezeu: what’s in it for me? Si poate ca atitudinea asta egoista nu e doar la nivelul relatiei cu Dumnezeu, ci si cu ceilalti, ceea ce e dureros.
M-am regasit si in partea cu apostrofarea continua de-a lungul vietii, atunci cand am avut curajul sa lupt pentru o idee: “Monico, tu te crezi desteapta?” Raspunsul (deloc modest, stiu) a fost intotdeauna “da”, insa acum ca am mai crescut mi-a fost dat – in repetate randuri, chiar – sa aud si o continuare, care m-a socat si m-a indignat pana la furie, anume: “Pai tu nu esti cu biserica, crestina? Nu ar trebui sa pleci capul?” La asta, foarte frumos raspunde N. Steinhardt cu : “Hristos nu ne-a cerut niciodata si nicaieri sa fim prosti!”
Poate ca pe usile bisericilor noastre ar trebui scrisa fraza asta … E un gand arogant oare?
Caci oamenii (mai ales oamenii bisericii) asociaza frecvent (si gresit!) curajul cu razvratirea si teama cu smerenia placuta lui Dumnezeu, uitand, poate, ca Dumnezeu nu S-a temut de nimic …
Re-postez citatul, intrucat am observat acum ca nu-mi recunoastre ghilimelele din text:
“I love you when you’re nice, she told him once, before they were married, and it had made him furious. Don’t say that! Christ’s sake you don’t love people when they’re nice. Don’t you see that’s the same as saying: What’s in it for me? ?”
Revolutionary Road, Yates
Parinte, cand mergem la biserica gandim ca mergem la ,,spitalul sufletelor noastre bolnave”, pentru ca in biserica vazuta este pe sfanta masa trupul si sangele Mantuitorului nostru. Acasa o fi o mica ,,biserica” a familiei noastre , dar nu este suficient sa ne rugam numai acasa, desi este mai comod si nu ne deranjaza foiala celorlalti crestini.
Ereticii totusi au plecat de la Hristos care este Adevarul si Calea. Dumnezeu face ce vrea El cu ereticii si paganii, nu stim. ,,Curajul” unui eretic nu mi se pare curaj ci ratacire trista, iertati-mi ,,curajul” de a avea alta opinie.