Din punct de vedere religios astazi, tendintei de integrare holista a tuturor confesiunilor (ecumenismul ca manipulare), i se opune tendinta “privatizarii” religiei potrivit imaginatiei si bunei placeri a individului care poate lua din mesajul crestin doar acele elemente care-i convin. Vorbim deci despre o tensiune generalizata: pe de o parte dorinta de apropiere si unificare între conumitati de indivizi, iar pe de alta parte o ispita de individualizare, de singularizare si, în mod tragic, de insingurare a persoanei umane.
Acesta este contextul în care lumea cauta un raspuns, mai cu seama în spatiul, deja confuz, al vietii spirituale. În perspectiva sociologica, fiecare religie poate oferi un raspuns, niciodata satisfacator, cu valabilitate numai în anumite circumstante: gradul de cultura, preocuparile si mai ales ierarhia de valori a comunitatii careia se adreseaza. Ca una care a constituit alternativa spirituala credibila, Ortodoxia prezinta astazi un tot mai larg interes în societatile seculare, puternic dezvoltate din Occident, în baza experientei ei îndelungate, ignorata sau chiar ironizata de cultura tehnicista moderna.
Ortodoxia a devenit cunoscuta în aceste medii prin intermediul icoanei, expresia cea mai elaborata a credintei si simtului artistic al omului pentru frumos si desavârsire. Dupa Lucian Blaga, “… în arta bizantina, figurile picturale sunt elementar stilizate, ritmic cladite. Prin expresia lor, figurile se declara purtatoare ale unei transcendente; un reflex de eternitate s-a coborât asupra lor. Un calm sever, de dincolo de lume, le patrunde. Figurile nu sunt naturalist individualizate, nici platonic idealizate, ci sofianic transfigurate.” Din punct de vedere interconfesional, icoana, si în general orice reprezentare, a constituit una dintre diferentele majore între Bisericile Protestane si Biserica Ortodoxa. Astazi, aceasta diferenta de opinie nu mai exista: în foarte multe dintre Bisericile Protestante exista, sub o forma mai mult sau mai putin stilizata, icoana. Au trebuit câteva sute de ani pentru a se ajunge la concluzia ca icoana are are un rol deloc neglijabil într-un îndoit sens: este efect si rezultat al proppriei credinte, dar devine cauza si motivatie pentru credinta altora. Ea are un potential enorm pentru dezvoltarea vietii religioase, comunicarea si sensibilizarea sufletelor pentru primirea mesajului crestin, pentru promovarea spiritualitatii si pietatii. Sentimentul religios se exprima astazi sub forme artistice noi, folosindu-se tehnici noi, adaptate la structura de asimilare a generatiei prezente. Cu toate acestea, frumusetea ca necesitate si scop spiritual vine din trecut si trece în viitor fara a pierde din valoare, pentru ca ea este o reflexie a frumusetii divine.
Imaginea reprezentativa pentru Ortodoxie este Iisus Hristos Pantocrator sau Atottiitorul care se gaseste pe cupola sau locul cel mai înalt al fiecarei biserici ortodoxe ori pe catapeteasma; El este Cel ce priveste spre lume, o protejeaza, îi da sens si speranta. Aceasta icoana a lui Hristos Pantocrator scoate în evidenta doua aspecte: Imparat Atotputernic si Mântuitor: “Cu ochii atintiti asupra lui Iisus, începatorul si plinitorul credintei, care, pentru bucuria puna înainte-I, a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evrei 12,2). De aceea crucifixul, Hristos mort sau agonizând, nu ne este specific, pentru ca noi credem în Hristos înviat si înaltat. Crucifixul prezent în bisericile noastre are rolul sau bine delimitat dar nu ocupa un loc teologic central si definitiv, ci reprezinta un moment din actul de mântuire a neamului omenesc, în timp ce Hristos înviat este prezenta vesnica în umanitate si transcendenta.
Cuvântul “ortodox” înseamna “dreptmaritor” sau “a cinsti cum se cuvine” dar astazi a mai capatat un înteles: în limbile occidentale el inseamna “traditionalist”, “vechi”, “acceptat”, “conformist”, “conventional”, “corect”, “doctrinal”, “obisnuit”, “stabilit”, “oficial”, “primit”, “adevarat”, “bine-stabilit.” Din nefericire, pentru foarte multi dintre intelectualii zilelor noastre din Est sau Vest, Ortodoxia ar însemna o traditie stereotipa careia i se atribuie “conservatorism în materie de ritual, cult si Liturghie, radicalism în domeniul doctrinei de credinta, maximalism în ce priveste asceza si spiritualitatea, patriarhalism în domeniul organizarii bisericesti si dreptul mirenilor”. Pentru un membru al acestei Biserici, Ortodoxia este un mod de viata pastrat si transmis de 2000 de ani si valabil atât pentru laic, cât si pentru preot sau calugar, în dorinta lor comuna dupa iubirea si fericirea vesnica. Ea este un mod noetic de relatie cu Dumnezeu, care nu este abordat nici numai cu mintea, nici numai cu meditatia pietista, ci cu inima si mintea curatite de pasiuni dezordonate. Daca acceptam ca valoare suprema si scop al vietii pe pamânt relatia de iubire cu Dumnezeu si semenii, atunci ortodoxia este intrarea misterioasa în lumea lui Dumnezeu, este “solutia” data de Iisus Hristos si îmbogatita de Biserica pentru atingerea personala a acestui ideal si întemeierea Imparatiei lui Dumnezeu aici si acum, nu într-o lume abstracta si fantomatica.
Daca am încerca sa definim ceea ce ofera caracteristic Ortodoxia fata de confesiunile crestine în general, trebuie sa ne oprim asupra câtorva particularitati:
1. Ceea ce este specific Bisericii Ortodoxe este iconografia. Aceasta este strâns legata de spatiul eclezial si viata spirituala. “Omul religios – spune Dan Monahu – este, la noi, departe de a fi un personaj apartinând istoriei, chiar daca civilizatia contemporana lasa uneori impresia de a fi creat un om european “standard”, pozitiv si ateu. In aceste conditii, spatiul eclezial nu este conservat ca document de civilizatie al unui timp revolut, ci ca spatiu activ, în care imaginea joaca un rol esential. Innoirea produsa în secolul al XIX-lea prin transformarea iconografiei ortodoxe într-o viziune “simplificata”, clasicizanta, de factura europeana, nu a fost decât un hibrid ce ramâne, indiscutabil, un document al epocii, dar care este perceput astazi ca un fenomen decadent.” Icoana poarta, asadar, acest calificativ numai în masura în care îsi îndeplineste rolul pentru care a fost creata: reflex al realitatii transcendente, lume a sfinteniei, asa cum trebuie sa fie, nu asa cum este.
2. Epicleza neîntrerupta sau invocarea Duhului Sfant, care a desavârsit întemeierea Bisericii pamântene prin pogorârea de la Cincizecime si care devine calauzitorul întregii vieti a crestinului ca individ si comunitate. Toate slujbele încep cu rugaciunea “Imparate ceresc…” adica invocarea Duhului de a curati mintea si inima celui care începe o rugaciune sau o activitate cotidiana. Mai mult, însasi pâinea si vinul de la Sfânta Liturghie se prefac în Trupul si Sângele lui Iisus Hristos numai prin lucrarea harica a Sfântului Duh care este invocat de preotul slujitor. El transmite harul nevazut al lui Dumnezeu în viata de zi cu zi, este elementul de legatura între aici si dincolo. Astfel, numai ceea ce este facut in cooperare cu Duhul lui Dumnezeu are trainicia colaborarii umanului cu supraomenescu. La aceasta se refera expresia româneasca cea mai frecventa: “Daca da Dumnezeu!” , “Daca ajuta Dumnezeu!” sau “Doamne ajuta!”, o invocare permanenta pe care nu o întâlnim atât de des întrebuintata în alte culturi contemporane. Duhul Sfânt înseamna traditie si unitate a credintei de-a lungul istoriei. Traditia nu înseamna “reconstituirea” trecutului prin mijloace arheologice, biologice sau prin deductii istorice, ci experienta aceluiasi spirit al legaturii pe care Biserica a creat-o si a întretinut-o în relatia cu lumea; aceasta relatie este caracterizata prin perioade comune de criza si consolidare.
3. Cinstea deosebita acordata Sfintei Fecioare ca cea care a devenit model al umanitatii in Legatura cu dumnezeirea, prin expresia submisiva: ”Fie mie dupa cuvântul Tau!” Relatia pe care poporul ortodox o vede între Fecioara si Fiul dumnezeiesc este aceeasi cu relatia dintre mama si fiu din viata de zi cu zi, din perioada arhaica româna; de aceea toate cântarile dedicate Fecioarei au frumusetea si gingasia primelor cuvinte rostite de copilul care-si iubeste mama. La randul ei, aceasta capata prerogative nemaiîntalnite in fata Fiului Judecator, la care devine influenta, nu neaparat pentru curatenia propriei vieti, ci pentru ca El este Fiul ei si nu îi va refuza nimic din ceea ce-I cere ca mama, pentru alti oameni.
4. Compasiunea fata de suferinta; com-pasiunea înseamna nu numai sentimentul de mila pentru cineva aflat în suferinta, ci “patimire împreuna cu”, identificarea cu suferinta celuilalt care devine motivatie pentru a-l ajuta. Ortodoxia este umana pâna la naivitate. Ea nu exceleaza în organizarea sistemelor de ajutorare, dar îndeamna pe fiecare individ sa contribuie la alinarea suferintei pâna la conditionarea acesteia de propria mântuire, pentru ca, dupa expresia Sfintei Scripturi, Hristos este cel care sufera în fiecare om. Astfel se explica multimea saracilor si cersetorilor pe care-i descoperim în jurul oricaror biserici ortodoxe. Nu este o imagine cu care sa ne mandrim, pentru ca la aceasta a contribuit întregul sistem anterior, dar este o realitate ce nu s-ar putea eradica nici macar prin lege deoarece atât cât crestinii vor oferi milostenie si va exista saracie, saracii, reali sau închipuiti, vor fi acolo.
5. Isihia sau linistirea sufleteasca, interioara în meditatie si rugaciune, în umilinta si recunoasterea efemeritatii propriului sine, cu rostirea neîncetata a “Rugaciunii lui Iisus”. Foarte adeseori si eronat, aceasta practica a fost asemanata cu meditatia yoga si rostirea mantrei; exista, într-adevar, asemanari aparente referitoare la singuratate, concentrarea propriei vointe spre meditatie, reglarea respiratiei, însa ceea ce are ea original este faptul ca scopul nu este desfiintarea sinelui în nimicul originar, ci vederea luminii dumnezeiesti si intrarea misticului în relatia personala de iubire cu Dumnezeu. Acest tip de meditatie nu risca sa devina nici un exercitiu psiho-somatic cu scop curativ, nici o filosofie esoterica speculativa si nici un pietism dulceag pentru ca are ca fundament adevarul revelat cu valoare absoluta: Hristos este Fiul lui Dumnezeu si are puterea si dorinta de a mântui pe om, daca acesta din urma o cere. De aceea isihia si pornirea spre mistica sunt echilibrate de evlavia evanghelica, sub forma “iubirii dusmanilor, ospitalitatea oferita saracilor, dreptatea facuta copiilor abandonati si femeilor denigrate, denuntarea raului acolo unde se ascunde în societate.” Acest imbold pentru meditatie si viata spirituala intensa se datoreaza faptului ca, dupa perioada de comunism prin care au trecut tarile ortodoxe, perioada în care s-a urmarit desacralizarea valorilor crestine, ignoranta religioasa, lipsa de credinta si speranta, eliminarea misterului si afirmarea materiei si ratiunii ca valori supreme, oamenii cauta o cheie spirituala pentru a descifra sensurile adânci ale lumii si istoriei. Lumea nu este numai materie, sau chiar daca este materie, aceasta trebuie învesnicita prin lucrarea omului. De aceea, ortodoxia aduce un suflu spiritual mereu nou, al savoarei inefabile a rugaciunii si iubirii, al candorii omului în mijlocul creatiei pe care nu trebuie sa o exploateze irational, ci sa o foloseasca si sfinteasca. Spiritualizarea istoriei este o chemare a lumii moderne, ca revers fata de idolatrizarea ei, atât în societatea globalizanta comunista dar si cea consumerista capitalista.
6. Monahismul sau idealul crestin relizat prin disciplina voturilor care sunt forme de intensificare a vietii spirituale. Monahul urmareste mântuirea lui si a lumii prin idealul martiriului, adica asceza, renuntarea, privatiunea de tot ceea ce este material si cultivarea virtutilor sau spiritualului din sine. El nu fuge din lume pentru ca o uraste ci refuza sa devina sclavul materiei si al lumii, pe care o abordeaza în mod critic pentru a o îndrepta. Monahul nu se deosebeste de laic din punct de vedere spiritual sau etic, ci încearca sa intensifice în sine prin rugaciune, meditatie, înfrânare si munca, lucrarea harului lui Dumnezeu. Idealul comun al celor doua categorii este sfintenia.
Fata de aceste valori si frumuseti ale Ortodoxiei, mesajul omenirii astazi este unul straniu: societatea afirma uneori despre sine ca este crestina, însa putin din viata ei dovedeste acest lucru; unele societati contemporane se auto-intituleaza non-crestine sau post-crestine. Motivul acestui fel refractar de abordare a vietii religioase sta în exacerbarea rationalului în detrimentul misterului, în certitudinea de auto-suficienta a individului, certitudine creata si întretinuta de gândirea autosuficienta si materialista despre lume care ofera orice oricui, ca si de modernism: “Modernitatea reclama recunoasterea valorii [unilaterale] a individului si societatii, mai bine zis a autonomiei lor în raport cu sistemele religioase. Stiintele exacte tin cont de aceasta autonomie a lumii sensibile, a creatiei contingente, de care au nevoie în cercetarea lor stiintifica si tehnica. Cu accentul ei pe alteritatea lui Dumnezeu si pe lume ca substanta, teologia occidentala ar raspunde acestui deziderat. Concentrarea eshatologica a ortodoxiei, insistenta asupra “Cerului pe pamânt” acopera creatia si istoria de un val mistic, astfel ca lumea nu ar mai avea autonomia ei”.
Pe aceasta baza unii sociologi si oameni de stiinta au creat imaginea artificiala a unei tensiuni între Ortodoxie, modernism si stiinta. Spunem “artificiala” deoarece în istoria Ortodoxiei nu se cunoaste un conflict între religie si stiinta, pentru ca Ortodoxia nu a fost niciodata împotriva stiintei si, de aceea, nu exista un Galileo Galilei martir în lumea ortodoxa; cu toate acestea, deoarece ea nu exclude existenta misterului din creatie, este adeseori tratata ca adepta a anacronismului în materie de stiinta. Ortodoxia este critica, într-adevar, la adresa unor stiinte, dar numai a acelora care reclama “autonomizarea secularului, lasarea istoriei în conditiile ei, în mâna creaturii, nu a Creatorului”. Daca pentru modernism lumea înseamna numai stiinta, tehnica si activism social, pentru Ortodoxie materia, trupul are valoare soteriologica, pentru ca nu ne putem mântui decât prin trup si în context material vizibil si, prin aceasta, valoarea materiei devine vesnica si inestimabila. În acest punct Ortodoxia se întâlneste cu ecologia. Din punct de vedere ortodox, secularul nu trebuie sa se deosebeasca de sacru, ci sa se îmbine si sa se înmanuncheze pentru a da sensul plinatatii vietii.
Religiozitatea se manifesta acum sub doua forme: indiferenta individualista in care crestinul este preocupat numai de propria credinta si credinta exprimata agresiv, prin forme violente sau extremist-fanatice. Daca ortodoxia s-ar manifesta sub astfel de forme, in primul caz s-ar reduce la individualizare si disparitie, iar in al doilea s-ar transforma în secta. Pentru ca în conceptia crestina ortodoxa crestinul fara o comunitate de iubire nu este un adevarat crestin, ea tinde sa pastreze echilibrul între a conserva si transmite valorile autentice traditionale si a evita comportamentul sectar, exclusivist. In acest fel, ortodoxia devine marturisire, nu în primul rand a cuvantului, ci a fiintei, caci crestinul este potential imaginea lui Hristos.
In general, Ortodoxia nu este preocupata de parte, ci de întreg; ea nu este un sistem filosofic ce depinde de faima unui anume teolog, la un moment dat in istorie, ci un mod de viata trait si recomandat tuturor membrilor acestei biserici. In Biserica ortodoxa nu a existat niciodata un Toma d’Aquino, Karl Barth, Friedriech Schleiermacher, Hans Küng, Jürgen Moltmann sau altii, pentru ca accentul nu a cazut niciodata pe teolog si creatia lui celebra, pe care urmasii o studiaza, ci pe comunitatea care formeaza teologul si relevanta teologiei lui pentru viata crestina. Adevaratul teolog este cel care traieste ceea ce scrie si scrisul transmite mai mult decat întelesuri: transmite semnificatiile care depasesc hotarul cuvintelor, care vin direct din inima si trairea personala a autorului la sufletul cititorului; aceste semnificatii sunt doar umbrite de cuvinte, pentru ca cititorul intra în rezonanta nu cu conglomeratul de cuvinte, ci cu spiritul care l-a animat si l-a calauzit în scriere; de aceea, adevaratele carti teologice nu cad in desuetudine. Aceste remarci sunt valabile si pentru pictor sau restaurator.
Am afirmat aceasta pentru a întelege mai bine ca pastrarea si restaurarea valorilor ortodoxe este o datorie morala si mântuitoare pentru fiecare membru al Bisericii, fie ca este credincios laic, preot, calugar sau specialist. Mai mult, motivatia prima a acestei lucrari nu este responsabilitatea fata de un patrimoniu religios în primul rând, ci fata de propria constiinta si de propria mântuire. In timpul dicaturii, patrimoniul bisericesc iconografic a suferit mutilari pentru ca multe dintre lucrarile de restaurare nu si-au îndeplinit rolul, acela de a reda operei “starea sa primitiva, adica de a o face proprie pentru destinatiunea ce trebuie sa i se dea”; o biserica transformata în muzeu nu este un monument restaurat integral, pentru ca a fost abuziv privata de rolul pentru care a fost creata; la fel, icoana aflata într-un muzeu nu se mai poate numi la propriu icoana pentru ca rolul ei a fost redus doar la a induce o emotie artistica de moment: “Contemplata doar ca opera de arta, imaginea manifestata prin icoana, de pilda, este degrevata în mod pagubitor de functiunea ce articula cândva toate însusirile sale într-un discurs surpaestetic, neechivoc si coerent: cel teologic”. Astazi, în timp de libertate, se lucreaza ca patrimoniul bisericesc sa fie îmbogatit: se construiesc biserici, se picteaza si se restaureaza. Insa paralel cu aceasta, nu mai este un secret ca patrimoniul este jefuit, exploatându-se ignoranta unora pe de o parte si lacomia si lipsa de scrupule a altora pe de alta parte.
In perspectiva rolului pe care preotul trebuie sa-l joace în promovarea si pastrarea artei ecleziale autentice este demna de mentionat o remarca din revista “Lumea noua”, anul VIII, nr. 11-12, din 1939, pp. 262-263, facuta de profesorul M. Manoilescu: “Daca de la razboi încoace s-a facut în tara noastra un progres moral vizibil, este desigur în redesteptarea sentimentului religios la clasele superioare, iar aceasta redesteptare este datorata unei echipe de intelectuali fanatici ai ortodoxiei, în frunte cu preotii teologi.”
In multe instante, astazi, apelam la modelul interbelic. Personal, doresc ca si astazi sa se poata scrie astfel de cuvinte despre preotimea româna: preotul carturar, bine documentat si preocupat de diferitele aspecte ale vietii cultural-spirituale poate sa devina din nou ideal si exemplu pentru societatea româneasca, asa cum a fost si în trecut. Dar, daca preotul are nevoie de o mai profunda educatie artistica, nu este mai putin important ca si laicul sa aiba o mai bogata cultura teologica, viata de rugaciune si spiritualitate autentica. Aceasta pentru ca educatia nu trebuie sa se restrânga numai la un cerc restrâns de specialisti sau numai la personalul clerical, ci la toti cei implicati în viata religioasa a unei comunitati, care folosesc bunurile patrimoniale ca bunuri comune. Educatia deplina în acest sens, credem ca trebuie sa vizeze trei aspecte: de informare (pentru toti membrii Bisericii), de formare (pentru specialisti si personalul clerical) si mai ales de transformare (pentru toti), ca o încununare a primelor doua. Biserica este un loc al credintei: ea aduce aminte celor ce o privesc de credinta si de rolul ei, fie ca sunt credinciosi sau necredinciosi. Biserica este oglinda satului sau a unei comunitati. De aceea o biserica îngrijita, pe lânga bunul renume pe care-l aduce parohiei, dezvolta interesul si dragostea pentru rugaciune si vorbeste cu o mai mare forta despre Dumnezeu.
