„A merge la biserica” a devenit, in limbajul comun, echivalentul lui „a fi bun crestin”. „A merge la manastire” e inteles deja ca eveniment ales, semn al virtutii pentru care se depun eforturi suplimentare. „Mersul la manastire” imparte pe credinciosi in doua categorii: unii merg pentru hrana sufleteasca, manifestata in participarea la slujbe, nevointe, daruri catre manastire, pocainta individuala, eventual spovedanie si impartasire, altii merg ca turisti sau pelerini deghizati, ale caror gesturi se reduc la vizitarea bisericii manastirii, a muzeului sau unor cladiri administrative, eventual servirea unei mese „la protocol”. Si unii si altii pleaca multumiti, unii mai (ne)ziditi sufleteste decat altii.

Trebuie sa ne intrebam ce este manastirea si care este rolul ei, ce este biserica si care este rolul ei? Mergem la manastire sau la biserica? Exista vreo diferenta de calitate intre una si cealalta?

De la inceput trebuie sa precizam ca Biserica (scris cu majuscula) este institutia divino-umana intemeiata de Mantuitorul Hristos prin jertfa pe cruce, adica echivalentul sacrificiului filantropic. In Biserica intemeiata de El se lucreaza la re-zidirea relatiei omului cu Dumnezeu si cu semenii, prin practicarea Sfintele Taine, credinta dreapta, rugaciune si filantropie. Prima comunitate vazuta numita „Biserica” s-a format la Ierusalim, la Pogorarea Sfantului Duh, imediat dupa predica Apostolului Petru care, prin cuvantul adresat natiunilor „din toate cate sunt sub cer”, adunate la o sarbatoare iudaica. Ascultatorii au fost „patrunsi la inima”, iar efectul imediat a fost botezul ca la 3000 de suflete. Firesc, dupa botez au inceput sa staruie in „frangerea painii” (Sfanta Liturghie) si in rugaciune, erau adunati in obste (comuniunea), in frica de Dumnezeu, vindeau cele ce aveau si le ofereau pentru cei saraci (Faptele Apostolilor, capitolul 2). Biserica era asadar, o comunitate de oameni cu o anumita stare de spirit, devotament si daruire, desi nu aveau nici un loc de inchinaciune. Liturghia, rugaciunea, comuniunea si filantropia faceau Biserica.

Administrativ, dupa secolul al IV-lea. Biserica a luat forma institutionala, cu o locatie clara, ierarhic constituita, fiind apoi organizata in comunitati locale, numite parohii. Structurile de baza ale Bisericii astazi sunt parohia si manastirea, adica doua grupuri de credinciosi animati de aceealasi entuziasm al credintei si fervoarei pentru mantuire. Ambele sunt orientate in jurul edificiului bisericesc, in numele credintei si principiilor de viata comune. Ele se aseamana cu familia: parohia este o familie mai numeroasa, condusa de un preot paroh, numit „parinte”, iar manastirea este o familie mai mica, cu un regim de viata si disciplina mai severe, liber acceptate si respectate, sub autoritatea unui „parinte staret” sau „maica stareta”. Ambele comunitati vizeaza sa conduca pe membri la implinirea idealului de mantuire sau comuniunea cu intemeietorul Bisericii, Domnul Iisus Hristos. Pe langa intelesul de „adunarea celor credinciosi”, notiunea de „biserica” s-a folosit mai mult pentru a desemna acel edifciu in care se savarsesc slujbele liturgice, pus sub ocrotirea unui sfant sau eveniment mantuitor numit „hram”.

„Manastirea” isi trage denumirea de la doua cuvinte grecesti, monos care inseamna singur si stasis care inseamna stare. Intr-o definire simplificata, este locul unde oamenii locuiesc singuri, dar nu sunt „insingurati” sau „singuratici”. Primele manastiri au fost colibe de anahoreti, sihastri si pustnici care se retrageau din lume pentru nevointe ascetice, dar care luau lumea cu ei in rugaciune. Sfantul Antonie cel Mare a fost cel care a initiat un proces de adunare a acestor pustnici pentru lucrari, invataturi si viata comuna, intr-un fel de colonii. O astfel de colonie se numea lavra, tot de la grecescul lavrai care inseamna catun, sat. Din ratiuni administrative, aceste lavre au devenit comunitati organizate cu un complex intreg de cladiri, cu ierarhie si ascultari date monahilor, menite sa le zideasca sufletele, sa ii fereasca de ispite si sa ii conduca pe drumul mantuirii, prin practicarea virtutilor. In general, manastirile se zidesc in locuri unde s-a aratat grija lui Dumnezeu, prin minuni sau oameni alesi. Tendinta a fost de a le zidi in locuri retrase sau inaccesibile, pentru a afla linistea propice rugaciunii, dar regula nu este stricta: in Constantinopol, capitala Imperiului bizantin, existau faimoase manastiri cu sute de monahi eruditi, adevarate oaze de spiritualitate si cultura. Manastirea este, deci, un complex de locuinte si cladiri administrative construite intotdeauna in jurul bisericii, care este dealtfel pivotul vietii monahale.

„Biserica” (de la grecescul basilica), fie ca este de parohie, fie ca este in manastire, are rolul de spatiu sacru in care se savarsesc slujbe si rugaciuni pentru mantuirea credinciosilor, monahi sau laici. Biserica de manastire nu este „mai sfanta” decat cea de parohie. Numai oamenii care se roaga in biserici pot fi mai buni, mai curati sau chiar sfinti. Cladirea bisericii este sfanta prin consacrarea sau sfintirea ei de catre episcop si asezarea in Sfanta Masa din altar a unor particele de moaste de martir. Nu exista manastiri fara biserica (adeseori este un paraclis interior), dar exista manastiri cu mai multe biserici, functie de numarul de vietuitori din manastire. Cel mai frecvent, manastirea are biserica in centru, atat spiritual cat si spatial.

Este bine si folositor sa mergem si la manastire si la biserica, pentru ca tot la in Biserica mergem. Pentru exactitate, se poate spune „am vizitat biserica manastirii…” si „am intrat in biserica parohiei…”, aratand diferenta dintre cladirea slujirii si comunitatea slujitoare, manastirea sau parohia. Biblic vorbind, prin Botez, suntem in permanenta in Biserica si, mai important, suntem Biserica lui Hristos: monahi, monahii, preoti si binecredinciosi crestini, asemeni comunitatii formate la Ierusalim de Apostoli.

In concluzie, atat manastirea cat si parohia sunt forme de organizare a Bisericii, numita si „Poporul lui Dumnezeu”, sau „Laboratorul mantuirii”. „A merge la manastire” nu inseamna implicit a merge la biserica, cand este o actiune turistica. „A merge la manastire” si „a merge la biserica” nu este o virtute, ci inceputul vietii de credinta. In biserica se traieste mai intens intalnirea cu Dumnezeu, in biserica se gaseste cuvantul vietii vesnice, exprimat prin forme artistice, liturgice si mistice, in biserica omul gaseste pacea, pentru ca nu este o casa oarecare, este casa lui Dumnezeu, basilica, locuinta Imparatului.