Un credincios ortodox se simte vinovat fata de Dumnezeu atunci cand „judeca” deciziile care lovesc in demnitatea personala si care sunt transmise prin media, desi o face in intimitatea caminului propriu. O serie de masuri recente si atitudini publice ajung sa lezeze inteligenta, demnitatea si statutul social al persoanei si sa faca pe multi sa “judece”: impozitarea pensiilor, modul de departajare a alocatiilor pentru copii, minciuna ca mod de a face politica, ipocrizia alesilor in privinta sentimentelor lor religioase si multe altele. Intrebarea pe care credionciosul sincer si-o pune este: poate sistemul de guvernare din aceasta tara sa fie crestin? Altfel spus, legile, hotararile de guvern si actele normative au autoritatea de a contrazice principiile religioase ale cetatenilor?

Omul credincios, in societatea moderna, este deodata membru al Bisericii si cetatean al Statului. Conform unei logici simple, Biserica trebuie sa lucreze pentru „cresterea” lui spirituala, iar Statul pentru prosperitatea lui materiala, adica sa lucreze in “symfonie”. Ambele implica notiunea de demnitate umana care trebuie cultivata si respectata. Persoana care nu se poate manifesta religios din motive sociale sau care este redusa la o saracie impusa de sistemul corupt ori prost alcatuit resimte un atac impotriva propriei demnitati.

Separatia dintre Biserica si Stat ca doua institutii paralele creeaza, de cele mai multe ori, conflicte in interiorul fiintei umane. Persoana este cea care traieste drama modului in care este abordata si tratata ca entitate separata in cadrul celor doua institutii. Daca Statul si Biserica nu se raporteaza la acelasi sistem de valori, pe baza unei ierarhizari bine stabilite, se ajunge la conflictul interior: ce sa respecti, legea stramba sau anticrestina, ori regula morala a credintei, deprinsa din generatie in generatie? In consecinta, omul se va hotara sa se afilieze la una si sa se indeparteze de alta, daca ele nu converg. Ceea ce vreau sa spun este ca Statul nu este si nu trebuie sa fie Mamona, asa cum era oranduirea sociala romana in timpul lui Iisus. Astazi romanul trebuie sa poata fi si un bun cetatean si bun crestin. Statul nu trebuie nici sa se comporte ca Mamona (Matei 6, 24 si Luca 16,13), adica sa aplice reguli care sa-l aseze in opozitie fata de Dumnezeu, fortand pe om sa aleaga: ori-ori. Biserica, de la Constantin cel Mare incoace, a aratat ca se poate si-si, daca in fruntea Statului sunt crestini practicanti. La fiecare Liturghie (NB: Mai ales Duminica dimineata intre 10.00 si 12.00) comunitatea credinciosilor se roaga pentru conducerea tarii, mai marii oraselor si satelor, ostire, presupunand ca acestia sunt in biserica, in mijlocul celor pe care au jurat cu mana pe Biblie sa ii slujeasca, nu la sedinte de partid, la munte sau la mare. Traditia Ortodoxiei arata ca imparatul sau voievodul venea sa se roage impreuna cu arhiereul la Sfanta Liturghie. In slujba, demnitatea si valoarea fiintei umane este considerata un dar al lui Dumnezeu, egal pentru toti, indiferent de pozitie sociala, demnitate politica, rang sau avere. Omul a fost creat in mod exceptional de Dumnezeu, numai lui i s-a dat raspunderea guvernarii creatiei si numai el o poate conduce inapoi spre Dumnezeu. Orice dar al lui Dumnezeu este inalienabil. Privita din aceasta perspectiva, demnitatea umana trebuie sa constituie preocuparea ambelor institutii mentionate.

De fapt, statutul persoanei umane este dat de respectarea celor doua valori inalienabile, din care rezida toate celelalte: libertatea si demnitatea. Avand pe acestea doua, fiinta umana se poate bucura deplin de toata plaja drepturilor, isi poate asuma orice obligatie, plecand de la presupozitia ca, la randul ei, va respecta, in fiecare detaliu, drepturile celorlalti membri ai comunitatii in care traieste.

Ceea ce ar trebui sa se reconsidere in toate institutiile si in mintea romanilor este ca orice sistem trebuie sa slujeasca persoana umana. Atat timp cat organizarea sociala si serviciile institutionale, publice sau private, ignora demnitatea personala („mai veniti si maine” sau „are calitate proasta pentru ca e romanesc”) vom trai aceeasi dilema: ori bun cetatean, ori bun crestin. Ca „bun” cetatean trebuie sa te inscrii in „regulile casei” (minciuna, spaga, nesimtirea, violenta, smecheria, evaziunea, fenta) altfel nu rezisti. Ce mai ramane din crestinul cel “bun”? Fie un formalist, fie un penitent care din cand in cand isi spovedeste „pacatele” obligat sa le faca, pentru ca altfel nu se poate, fie un emigrant, spre locuri unde calitatea strazilor, job-ul pe care il castiga cinstit si guvernarea sunt facute pentru a-l sluji pe el: omul cu demnitate.