“Bucuriile vietii” se impletesc cu ceea ce in mod curent se cheama „loviturile vietii”. “Loviturile” au elementul neprevazutului, ne emotioneaza si ne destabilizeaza. Un medic american scrie ca cele mai multe boli sunt cauzate de socuri, pe care creierul uman nu este pregatit sa le primeasca, motiv pentru care poate da o „comanda” gresita, declansand uneori boli irecuperabile. Ideea nu a fost una geniala, ci a venit din tragica experienta personala a pierderii unicului sau fiu intr-un accident. In sase luni, doctorul sanatos a constatat ca a declansat o boala incurabila. El recomanda ca omul sa fie suficient de realist pentru a astepta de la viata orice. In acest fel, organimsul uman, cu fenomenala lui capacitate de a se adapta si a se reinnoi, va face fata si situatiilor considerate “fara iesire”. Credinta este un factor esential in echilibrarea activitatii cerebrale.
Cea mai frecventa „lovitura” pe care o primim este refuzul. Nimanui nu ii este indiferent un refuz: doare, umileste, intristeaza, desconsidera, chinuie. Cu greu se poate cineva sa nu-si schimbe atitudinea fata de cineva care l-a refuzat. De aici pleaca neintelegerea, apoi tensiunile si, in final, chinul propriu: de ce eu? de ce mie? Iisus nu a refuzat pe nimeni: a stat de vorba cu neimpacatii adversari, a primit sarutul tradarii de la Iuda, i-a iertat pe cei care L-au legat si apoi L-au rastignit. Parea ca o refuza doar pe femeia canaaneanca, dar era o lectie „live” pentru Apostoli, femeia devenind exemplu de perseverenta in credinta. El nu refuza nici azi pe cineva pentru ca iubeste neconditionat. Natura umana cazuta nu-L impiedica sa priveasca si sa primeasca pe toti asa cum sunt. Vindecarea incepe, de fapt, cu acceptarea. Duhovnicul nu are voie sa refuze pe cineva care vrea sa-i marturiseasca pacate sau sa-i ceara sfatul. In fond, nu sfatul il ajuta pe cel ce il cauta, ci faptul ca a fost primit. La fel si doctorul.
M-am bucurat de aparitia cartii „Arta pierduta a vindecarii”, scrisa de Dr. Bernard Lown, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, care pleaca de la aceeasi premisa: medicul nu trebuie sa refuze. Vindecarea bolnavului incepe cu ascultarea lui cu atentie, pentru ca este un om, nu simplu „recipient al bolii”. Cinci minute acordate cu toata atentia bolnavului de catre doctor ii aduc acestuia din urma speranta si increderea. Bolnavii sunt mai mult decat „obiect al muncii”; framantarea cu care vin la medic este in primul rand de natura spirituala. A fost surprinzator sa citesc o definitie a medicinei, preluata de la medicul William Osler: „medicina este stiinta incertitudinii si arta probabilitatii”. Deci, pacientii nu au boli comune, ci aceeasi boala este personalizata, fiecare are boala lui, de aceea si modul de a o aborda trebuie sa fie personala. Nu e nevoie sa mai spun si ca unii acuza boli aparente, sentiment de care se vor elibera prin simpla discutie cu medicul.
Un psihoterapeut spunea recent ca a crea sentimentul de acceptare neconditionata, absoluta este cea mai importanta doctorie pe care medicul poate sa o ofere pacientului. Cand omul se simte respins sau tratat ca un obiect, efectele suferintei se multiplica. De aceea, credinta ca Dumnezeu nu respinge este inceputul innoirii, asa cum s-a intamplat cu Zaheu, cu pacatosii, cu talharul de pe cruce si cati altii, carora le-a incredintat ce este mai bun, dragostea si iertarea. Este mesajul cantarii specifice Invierii: “unul pe altul sa ne imbratisam si asa sa cantam: Hristos a inviat din morti..”
cred ca pentru a participa la inviere trebuie sa trec intai prin golgota si mormant. cu un sprijin neconditionat am reusit sa fac trecerea, de aceea ca martor al slujbei cu romani si rromi si slujitori si hristos m-am bucurat de inviere. nu mi-a mai trebuit nimic pentru ca El era acolo si daca v-ati intristat asa intr-un anume fel, plinatatea harului a suplinit inima indurerata. ne pare cateodata ca bucuria doar cu hristos nu e deplina, ca lipseste ceva,cineva in carne si oase, poate ne lipsesc toti cei dragi ai nostri cand suntem singuri cu El. intelegem atunci valoarea comuniunii cu cei pe care ni-i dorim aproape mai ales de inviere. e incapacitatea mea de a simti prezenta Lui, e lupta mea cea mai mare si atunci ma sraduiesc sa fiu cu cei pe care ii pretuiesc si-ncerc sa le fiu aproape tocmai pentru nevoia mea egoista de a fi in comuniune. pare un paradox? pare. daca iubirea aceea lumeasca o vom inlocui cu cea propovaduita de Ev Ioan atunci nicio intristare de inviere nu pote fi permisa.